Urcăm sau coborâm …
Treaptă cu treaptă…Uneori visez că fug, urc sau cobor…Am trăit câțiva ani într-un bloc cu zece etaje la bunica Teodora, mama mamei noastre, maia Dia cum îi spuneam noi copiii. Ne jucam zilnic sus, pe terasa blocului, construită solid, cu parapeți înalți, și unde era o ”Mare” de pietricele. În visele mele, liftul în acest bloc niciodată nu funcționează. Și fug, pe scările reci, de ciment rezistent (a rămas neclintit chiar și la cutremurul din martie 77, de peste 7 grade), ținându-mă de bara fixată pe gratiile bine sudate de fier. Fug de bunica. Fugeam în realitate și fug, în continuare, în vis. Dar, după cum am mai spus și anterior, totul s-a oprit după ce am iertat-o pentru tot și pentru toate momentele rămase neexplicate între noi.
Trăiam la ea, la bunica Teodora și aveam 13 ani iar frații mei gemeni doar 10 ani când am primit nefericita veste că mama, care era internată în spital, a murit. Mama, Elena, avea pe atunci 36 de ani. În ziua morții ei se pronunțase divorțul de tata. Spun aceasta deoarece noi, copiii am fost întrebați de maia Dia dacă rămânem la ea sau plecăm la tata. Nu știam. La cimitir, însă, în timp ce groparii aruncau cu lopețile lor grele pamântul uscat peste sicriul mamei, o caldură puternică și o lumină caldă m-a luat și m-a dus direct în brațele tatei.
Atunci am înțeles că hotărârea aparținea mamei care ne trimite la tata. Ea nu mai este, doar el ne-a mai rămas. După înmormântare, am plecat cu bunica Teodora acasă. M-a supărat. A luat o decizie care a adus multă suferință în sufletul meu și am hotarât să nu mai vorbesc cu ea. Am adormit plângând, dar în același pat cu bunica, pentru că acolo îmi era locul. M-am trezit noaptea cu o lumină orbitoare. Era o lună mare, imensă, roșiatică care staționa fix în fața ferestrei. Emana o căldură și o liniște sufletească extraordinară. Aproape că nu există cuvinte pentru a descrie această senzație de calmitate și pace nesfârșită. Teleghitată, hipnotizată am întins brațele spre bunica și am luat-o în brațe. Așa îmi spunea lumina să fac…Să o iert. Să o iubesc indiferent dacă merită sau nu… Acum înțeleg că dincolo de materia pe care noi o putem vedea, sentimentele lumii de dincolo sunt pure, calde, tandre. Acolo este încorporat tot binele din lume, tot pozitivul din toate câte sunt, cele văzute și nevăzute…Au trecut anii și mă gândeam că a ramas ceva neterminat în relația mea cu mama… Gândul meu făcea referire la faptul că atât timp cât a trăit, ea, ca mamă, niciodată nu m-a cuprins în brațe… Și nu a durat mult… a venit noaptea în visul meu și m-a îmbrățișat… Am simțit căldură…și totul a durat parcă o veșnicie. Nu a venit în grabă, a fost totul cât se poate de firesc și natural. Simțeam că vine de undeva de sus, de unde avea ceva de făcut, o îndeletnicire, munca care i-a fost încredințată de către Creatorul nostru, dar am simțit că a avut permsiunea, i-a dat voie… să mă liniștească… Și chiar a reușit pentru că, după aceea, niciodată nu am mai simțit nevoia acestei îmbrățișări de… mamă.
Ligia Beatrice Vasilescu
Va urma...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu