Din afara corpului
Corina M. R.
Confesiuni
M-am decis să îmi asum riscul unor relatări uimitoare pentru mintea umană obișnuită, din iubirea pentru mine însămi (spre care tind) și libertatea ce mi-a înființat existența, în speranța că odată ajunsă la ultima pagină de scris totul va fi mai clar în primul rând pentru mine, iar încrederea și respectul îmi vor fi luminat deja Calea. Cum port în suflet ambiția unui final reușit, cine știe când și care va fi pagina destinată încheierii?!
Dedic aceste pagini fricii mele de moarte, ca ultim omagiu și cu recunoștință că mi-a aparținut, că mi-a permis să îi străbat fiecare încăpere, acum când zăresc deja ușa pe care intrasem.
Cred că cele mai mari emoții le-am avut și le am încă, în minutele dinaintea somnului. Cele mai mari
dezamăgiri au fost și rămân cele născute din privirile acuzatoare ale celorlalți. Cea mai mare suferință mi-a adus-o negarea în fața tuturor inclusiv în fața mea, a ceea ce sunt și trăiesc.
Nu mă voi ascunde în spatele unor metafore, și nu mă voi folosi de scris pentru a-mi și a-ți spori imaginația.
Această carte nu este un exercițiu de imaginație! Fiecare trăire, experiență, emoție, este autentică.
Te provoc la curaj!
Fiecare om este dator cu cel puțin o moarte...
- Cap 1-
Prima dată
...s-a întâmplat pe fondul unei epuizări fizice foarte mari, astfel că toată atenția corpului, a gândurilor și a oricăror trăiri interioare, era îndreptată către finalizarea cât mai rapidă a renovării unui apartament.
Într-o astfel de stare fizică, și cu un bagaj de două palme peste obraji, cu rol de control vis-a-vis de capacitatea mea de a menține ritmul respirației, venite din partea soțului îngrijorat, în cele din urmă am adormit.
Spre dimineață, mă ridic puțin din poziția în care mă aflu privind în urmă, iar ceea ce privesc este chiar trupul meu. Îmi pot descrie trupul din perspectiva a ceea ce sunt privindu-l, și anume eu, cât se poate de reală, de conștientă asupra a ceea ce sunt și văd și mi se întâmplă. Trupul meu este întins pe burtă, fața mea este așezată pe pernă, pe o parte, și nu mă fascinează, nu mă atrage și nu mi se pare grozav acest trup al meu. Îmi privesc apoi soțul dormind liniștit, cu spatele la mine.
Cum arăt eu- cea desprinsă de trup, îți pot descrie din perspectiva unei alte eu, cea de a treia eu, pe care o privesc și mă privește și care sunt în același timp, și nicio clipă acest trup.
Cea de a treia eu, sunt o masă de energie, fără formă anume, fără gânduri, emoții, sentimente, și doar cu o singură calitate- aceea de observator...care mă observă desprinsă de trup, până la jumătate, ținându-mă de acesta cumva prin ombilic, transparentă, ușoară și de o dimensiune mult mai mică decât cea a corpului.
Ca și cum cineva mă întreabă dacă vreau să mă întorc în trup, eu cea de a doua, răspund: "Da, vreau să mă întorc pentru că soțul meu are nevoie de mine".
În clipa imediat următoare, mă ridic brusc în șezut și nu știu de ce îmi propun să mă sperii, să-mi fac cruci peste cruci și să rostesc "Doamne ferește" de câteva ori.
Nu am fost niciodată o persoană normală. Să mă fi născut oare cu această boală a nebuniei?...Pentru că dintotdeauna, o altă lume după care tânjeam mai mult, se desfășura în mine și încerca să iasă la suprafață, să o cunosc mai bine, să mă cunosc mai bine. Visele premonitorii de mic copil, au evoluat mai târziu în mesaje privind următoarele decese în familie, data aproximativă a acestora adeverindu-se întotdeauna. Cine să sufere mai mult de nebunie? Eu care povesteam dinainte, care anunțam? Sau cei foarte apropiați și care, deși sceptici (“Sunt doar vise…”), se luptau să le nege realitatea chiar în fața împlinirii lor? Comunicările prin vise cu rudele decedate ale apropiaților, pe care eu niciodată nu le cunoscusem, au rămas așa....agățate pe câteva uimiri.
Darul poeziei l-am avut din adolescență și s-a întrerupt brusc, dar dorul și altceva...au existat dintotdeauna în interiorul meu reținut. Visele în care vizitam lumi de dincolo, sau cele în care mă vedeam prăbușindu-mă în corp, erau la vremea aceea extraordinare și cam atât, și totuși o trăsătură a mea constantă.
Iată bagajul cu care am venit în fața acestei experiențe petrecute în anul 2009, când împlinisem deja 27 de ani.
Un an mai târziu, în timpul unei plimbări prin Grădina Zoologică, am simțit și am văzut brusc cum o lumină caldă sub forma unui înger, coboară din cer și îmi umple sufletul. Atât de intensă și de curată a fost simțirea, încât mi-am desfăcut brațele să o primesc, să îl primesc, brațe care imediat și-au reluat mișcarea normală, la strigătul soțului:
- Ce faci? Se uită lumea la tine...
Când nimeni nu te ia în serios (cel puțin, la început), începi și tu să te ignori. Totuși, după acest moment, mai exact la câteva zile, din senin m-am așezat în fața calculatorului și am început să scriu versuri după versuri, fără să mă opresc timp de șase ore (după o pauză de unsprezece ani). Și tot de atunci scrisul versurilor și mai apoi a prozelor scurte, au devenit felul meu de a fi, de a mă defini, de a exterioriza: iubire de dincolo de orice imaginație, îndrumări prin vise și atenționări, ghizi spirituali, piramide și balanțe cu talere unite și pietre de ametist.
Tot de atunci am început să practic meditația, la fel de simplist ca și în ziua de astăzi, să citesc din ce în ce mai multe cărți de spiritualitate, despre experiențe în preajma morții, despre karmă, suflete gemene, chakre, etc.
Trăiam două vieți pe care nu reușeam să le contopesc și nu știam să trăiesc bine pe niciuna din ele.
Teama de întuneric s-a intensificat atât în visele mele din timpul nopții în care bâjbâiam și încercam să ajung undeva și să înțeleg orice, cât și în viața fizică, chiar dacă un înger, mi-a spus într-un vis:
Dacă există încredere în Dumnezeu, nu mai ai nevoie de niciun felinar și nicio lumânare pe drumul tău, pentru că Încrederea, este însăși lumina.
Urmariti continuarea aici: Din afara corpului
