Niciodata singuri...

Un om, ajuns în rai, i-a cerut lui Dumnezeu să-i descopere viaţa pe care a trăit-o.
Dumnezeu i-a înfăţişat-o ca şi când ea s-a desfăşurat pe nisipul unei plaje. Omul a văzut că în momentele de bucurie erau patru urme de paşi pe nisip, ale lui şi ale lui Dumnezeu.
Dar în clipele de suferinţă, erau numai două urme. Mâhnit, omul i-a spus lui Dumnezeu:
"De ce în momentele grele m-ai lăsat singur? "
Dumnezeu i-a răspuns: "În clipele de suferinţă erau doar urmele Mele, pentru că atunci te purtam pe braţe"

Dincolo de aparente...

"Am vazut pe strada un copil gol, inghetat si flamand.
M-am suparat si i-am strigat lui Dumnezeu:
„De ce permiti acest lucru? De ce nu faci nimic?”
Dumnezeu nu mi-a raspuns.
In aceeasi noapte, cand ma asteptam mai putin, mi-a raspuns:
„Am facut ceva: te-am creat pe tine”."

 "Omul a şoptit:
- Doamne vorbeşte-mi!
Şi o ciocârlie a început să cânte, dar omul nu a auzit.
Aşa că omul a strigat:
- Doamne vorbeşte-mi!
Şi bubuitul tunetului a răsunat de la o margine a cerului la cealaltă, dar omul nu a ascultat. Omul a privit în jurul său şi a spus:
- Dumnezeule, dă-mi voie să Te văd!
Şi o stea a strălucit scânteietoare, dar omul nu a observat-o.
Şi omul a strigat:
- Doamne, arată-mi o minune!
Şi o viaţă s-a născut, dar omul nu a ştiut.
Aşa că omul a strigat în disperare:
- Doamne, atinge-mă ca să ştiu că eşti aici!
La care Dumnezeu s-a aplecat şi l-a atins pe om.
Însă omul a dat cu mâna alungând fluturele, şi şi-a văzut mai departe de drum.

Nu lăsa să-ţi scape vreo binecuvântare, numai fiindcă nu o primeşti în felul în care o aştepţi!"

Calatoria Sufletului

Arsenie Boca - Cuvinte vii

"Arsenie Boca - Cuvinte vii" la Radio Vocea Sufletului: http://www.radiovoceasufletului.ro/index.php?link=emisiune&em=13

Eckhart Tolle despre rau...

ECKHART TOLLE DESPRE RAU

I: Daca Fiinta Suprema sau Dumnezeu este sursa creatoare a tuturor energiilor si gandurilor, iar gandurile nascute din ego sunt o forma negativa de energie, nu sunt si acestea din urma creatia lui Dumnezeu?

R: Acest gen de intrebare a fost pusa si dezbatuta de catre multi filozofi si a ramas un fel de piatra de incercare in religia crestina. De aceea, haideti sa vedem care ar putea fi raspunsul intuitiv. In acest univers perceput prin intermediul simturilor, daca vrei sa folosesti ceva care se afla aici, pentru a-l compara cu Dumnezeu, cel mai potrivit lucru ar fi soarele. Soarele este sursa unei energii aparent inepuizabile si sursa vietii. Caldura corpului nostru vine, in mod indirect, de la soare. Desigur, soarele nu este etern, dar, in comparatie cu durata vietii omenesti, el poate fi considerat ca fiind virtual etern. De milioane si milioane de ani, el ne ofera cu marinimie energia lui datatoare de viata. Sa zicem ca soarele se afla intr-un proces de dobandire a constiintei de sine, deoarece intuitia mea imi spune ca Universul, sau mai degraba fundamentul Universului sau El, Cel Unic, se afla intr-un proces de dobandire a constiintei de sine, in dimensiunea timpului. Cel Unic exista, de asemenea, in dimensiunea atemporala, unde nu exista nici trecut, nici viitor.

Asadar, Dumnezeu – si voi folosi un timp acest nume – este deja desavarsit si perfect. Dar se pare ca, in taramul timpului, Dumnezeu devine constient prin intermediul tuturor acestor forme de viata. Revenind la exemplul nostru, daca ar fi vorba despre soare, atunci, in cadrul procesului de constientizare, el ar emite, in mod continuu, un numar urias de fotoni, de particule de lumina. Pentru un timp, fotonul individual – care este parte din si contopit cu soarele – dobandind constiinta de sine, ajunge sa se perceapa pe sine in mod gresit, drept o entitate separata. El nu mai realizeaza comuniunea lui cu soarele. Dar el continua sa fie parte a intregului si nu intrerupe niciodata legatura cu soarele. De aceea, temporar, ca etapa in procesul de dobandire a constiintei de sine, el se crede separat. Este o stare temporara. In timp ce se considera separat, el creeaza tot felul de iluzii care reflecta temeiul iluziei separarii. Acesta este, esentialmente, contextul in care ne aflam noi, in care se afla omenirea. Constiinta launtrica este constiinta lui Dumnezeu, fiindca exista o singura constiinta. Iar acea constiinta, in procesul de dobandire a constiintei de catre intreg, se percepe in mod gresit, pentru un timp. Iar acest lucru creeaza iluzia separarii, in fiinta umana individuala. Acest lucru creeaza iluzia identificarii cu forma, care este iluzia separarii. De aceea ne consideram noi niste entitati separate. Cu cat este mai puternica aceasta iluzie, cu atat mai mult se reflecta ea in actiunile exterioare, care devin, apoi, amagitoare. Iar acest lucru este numit rau. Pana la urma, raul nu distruge nimic. Esenta tuturor formelor de viata este eterna. Din perspectiva Intregului nesfarsit, raul este doar un scurt episod din ceea ce viseaza Cel Unic, atunci cand isi dobandeste constiinta de sine, in dimensiunea temporara. Asadar, care ar putea fi raspunsul la intrebarea Dumnezeu a creat raul? Daca intelepciunea cunoasterii spune ca, de fapt, raul nu este real, bineinteles ca acest lucru este corect. E o problema de niveluri. Daca privesti raul de la un anumit nivel, el pare, desigur, real. Faptul ca, esentialmente, el nu este real, nu inseamna ca el nu poate parea cat se poate de real, de la acest nivel vremelnic. Insa el trebuie recunoscut drept o amagire. Raul poate fi definit ca fiind totala identificare cu forma – adica iluzia. Cu cat o entitate se identifica mai mult cu forma, cu atat mai mult creeaza ea iluzia raului – creand, totodata, mai multa suferinta. Care este raspunsul? Raspunsul il aflam, desigur, cand stim de ce ne aflam aici. Noi suntem sursa raspunsului. Raspunsul nu este un simplu raspuns, ci sfarsitul iluziei separarii si sfarsitul asa numitului rau.

Eckhart Tolle

Eckhart Tolle – Citate inspiratoare

Cu cat ne apropiem mai mult de sfarsitul stadiului actual al evolutiei noastre, cu atat devine egoul mai disfunctional – in acelasi mod in care omida devine disfunctionala, chiar inainte de a se transforma in fluture.

Daca poti fi pe deplin multumit de faptul ca nu stii cine esti, ceea ce ramane este ceea ce esti tu cu adevarat – Fiinta de dincolo de uman, mai degraba un camp al potentialitatii pure, decat ceva ce este deja definit. Renunta sa te tot autodefinesti si sa te definesti in fata altora. Nu vei muri. Te vei trezi la viata.

Spune-i intotdeauna Da momentului prezent. Capituleaza in fata a ceea ce este. Spune-i Da vietii – si vei vedea cum viata incepe sa lucreze in favoarea ta, nu impotriva ta.

Suferinta incepe atunci cand, mental, etichetezi o situatie drept rea. Acest lucru creeaza o contractie emotionala Cand lasi situatia respectiva sa fie, fara sa-i dai un nume, ai la dispozitie o putere enorma .Contractia emotionala te deconecteaza de acea putere care este puterea vietii insasi.

Sursa: http://dev.redwerks.org/ettv/2011/12/eckhart-on-evil/

Eckhart Tolle - Cum il traiesti pe Dumnezeu

Povestea fiecaruia dintre noi

Scurte comentarii de la Neale Donald Walsch

Salutari tuturor...

Saptamana trecuta am spus ca toata viata am cautat Cunoasterea Divinitatii. Toata viata am stiut ca daca voi cunoaste Divinitatea, mi s-ar putea dezvalui totul. Totul despre Dumnezeu, despre viata si totul despre mine. Singurele intrebari pe care mi le-am pus au fost: ce este Cunoasterea Divinitatii si unde o pot gasi.

Apoi, am vorbit despre modul in care au inceput cautarile mele… la scoala romano-catolica din copilaria mea. Pana cand parintii mei m-au trimis la acea scoala, nu ma indoisem niciodata ca, daca-L voiam pe Dumnezeu alaturi de mine, nu trebuia decat sa-L chem. El ar fi fost intotdeauna acolo, dupa cum mi-a spus mama, iar eu o crezusem.

Cand m-am dus la St. Ignatius, dupa spusele calugaritelor am aflat ca nu era chiar asa. Dumnezeu vrea sa vina la mine, de fiecare data cand il chem, m-au asigurat ele, dar un suflet lipsit de puritate nu-L va primi niciodata pe Dumnezeu.

Am intrebat: Cine avea sufletul lipsit de puritate? Noi toti – mi s-a spus. Nici unul dintre noi nu este demn de a-L primi pe Dumnezeu in viata lui.

Cum puteam deveni demni de aceasta revelatie? Voiam cu disperare sa stiu. Crezusem ca Dumnezeu venea intotdeauna la noi. De fapt, mama ma invatase ca Dumnezeu era alaturi de noi in permanenta si ca, pentru a primi ajutorul si binecuvantarea Lui, nu trebuia decat sa-L chemam, fiindca El era Intotdeauna Acolo, iar ajutorul ar fi venit nemijlocit. Acum mi se spusese ca, ei bine, nu era chiar asa…

Trebuia sa fiu demn de a-L primi pe Dumnezeu sub acoperisul meu. Iar problema era ca ma nascusem nedemn de prezenta lui. La St. Ignatius, am invatat despre Pacatul Originar si despre faptul ca pacatuiam in fiecare zi si ca Dumnezeu nu putea veni in sufletul meu, daca eram un pacatos, dar ca nu trebuia sa disper, fiindca Dumnezeu imi putea ierta pacatele, iar apoi putea veni in sufletul meu – dar, in primul rand, trebuia sa le marturisesc.

Dumnezeu nu putea ierta pacatele nemarturisite. Prin urmare, Taina Spovedaniei a fost creata de Cea Mai Sfanta Biserica – cea Catolica, aceasta fiind calea catre iertare si, in cele din urma, a Mantuirii.

Daca ne marturiseam pacatele, Dumnezeu ne-ar fi iertat, purificandu-ne din nou sufletele, stergand pacatele cu buretele. Apoi puteam merge la Impartasanie. Il puteam primi pe Dumnezeu cel viu in vietile noastre, daca (literalmente, nu la figurat) consumam din carnea si sangele lui Christos, care era Fiul lui Dumnezeu si care murise pentru pacatele noastre.

Am fost invatat ca painea si vinul obisnuit s-au transformat in trupul si sangele lui Christos, in momentul Sfintirii (un ritual de baza al fiecarei Slujbe romano-catolice), cand a avut loc miracolul Transsubstantierii*, prima etapa din Sfanta Impartasanie.

*TRANSSUBSTANTIERE: In credinta crestina - prefacerea miraculoasa a painii si a vinului, din cuminecatura, in trupul si sangele lui Christos. NT:

Dupa cum va puteti imagina, dintr-o data Spovedania a devenit foarte importanta pentru mine. Ma spovedeam cat de des puteam, asigurandu-ma ca nu existau pacate in sufletul meu, daca moartea mi-ar fi batut la usa.

Copil fiind, aceasta problema ma nelinistea teribil. Poate credeti ca glumesc sau exagerez putin, dar nu e cazul. Imi amintesc perfect ca, noaptea, imi era frica sa ma culc, mai ales daca stiam ca facusem prostii in ziua respectiva.

Daca ii raspunsesem obraznic mamei, ma certasem cu fratele meu sau, intr-un fel sau altul, ma purtasem aiurea, ma rugam cu frenezie, strangand cu putere ochii infricosati…

Acum ma las in voia somnului. Il implor pe Domnul Dumnezeul meu sa-mi pastreze sufletul, Il rog sa-mi ia sufletul.

Speram ca seriozitatea mea sa poata compensa comportamentul gresit.

Va impartasesc aceasta poveste personala, dintr-un anumit motiv. Cautarea lui Dumnezeu, a trairii Experientei Divinitatii este un proces care a avut loc timp de secole, pe aceasta planeta. Este de remarcat faptul ca strabunii nostri si cei care ne-au educat ne-au oferit multe cai de acces. As vrea sa va vorbesc despre calea mea, pentru a va oferi macar un exemplu care sa va arate cat de mult ne-am complicat noi – toti oameni care traiesc pe Pamant – posibilitatea de a-L primi pe Dumnezeu in sufletele noastre, de a-L gasi, de a ne Imprieteni cu Dumnezeu si de a trai in comuniune cu Dumnezeu.

Saptamana viitoare, povestea mea merge mai departe, contopindu-se cu Povestea fiecaruia dintre Noi. Intr-o zi, voi scrie o carte cu acest titlu: Povestea fiecaruia dintre Noi, care va relata calatoria Noastra, a Tuturor, in cautarea a ceea ce stim, in adancul inimilor noastre, ca este adevarat: ca Dumnezeu exista si ca El nu ne-ar parasi niciodata, nu ne-ar condamna la o tortura eterna si nu ar vrea sa ne raneasca in niciun fel.

Dar acum, va invit sa fiti alaturi de noi si saptamana viitoare, aici, unde Experienta Cunoasterii Divinitatii continua.

Cu iubire si imbratisari,
N.D. Walsch

Sursa: Editura ForYou

Adevarul in cuvinte...

"Setea" de Dumnezeu exista in fiecare dintre noi

In cursul unei intalniri spirituale, Osho (Bhagawan Sri Rajneesh) a fost intrebat de unul dintre discipolii sai: „ Noi ne nastem cu dorinta pentru mancare, sete si somn, dar nu si cu dorinta pentru Dumnezeu. De ce?”.

Iata raspunsul lui Osho la aceasta intrebare, raspuns care vorbeste despre conspiratia planetara care ii indeparteaza pe oameni de Dumnezeu si despre faptul ca “idealurile” lumii contemporane: succesul, faima, averea sunt incompatibile cu spiritualitatea.

"Este bine sa intelegem ca si aceasta sete spirituala se naste odata cu noi, dar dureaza pana ajungem sa o cunoastem. Copiii, de exemplu, au sex, dar le trebuie aproximativ 14 ani pentru a ajunge sa il recunoasca. De ce atat de mult timp? Dorinta exista in interior, dar corpul nu este inca pregatit. Trupului ii trebuie aproximativ 14 ani pentru a fi pregatit, pentru a se trezi si pentru a constientiza aceasta dorinta. Pana atunci, ea se afla intr-o stare latenta.

Dorinta pentru Dumnezeu apare odata cu nasterea, dar omul nu este pregatit, nu este copt. in ceea ce priveste spiritualitatea, ea este pentru multi oameni o experienta foarte indepartata, deoarece ea transcende simturile comune. Foarte putini devin iluminati, desi potentialitatea iluminarii exista in fiecare dintre noi inca de la nastere. Dar, ori de cate ori o persoana atinge starea de iluminare spirituala, aceasta devine un factor care trezeste in ceilalti setea latenta pentru evolutia spirituala. Cand o persoana precum Krishna apare in mijlocul nostru, privirea sa, prezenta sa incepe sa trezeasca in noi dorinta pentru realizare.

“Setea” pentru Dumnezeu si pentru spiritualitate exista in fiecare dintre noi – aceasta apare inca de la nastere. Dar nu ii este permis sa fie trezita, este reprimata. si exista multe motive pentru care se produce acest lucru. Cel mai important insa este acela ca, in cazul multora dintre noi, persoanele care ne inconjoara sunt complet lipsite de aceasta “sete”. Imediat cum ii apare “setea de Dumnezeu” omul obisnuit incepe sa o inabuse, uneori pentru a nu parea nebun. intr-o lume in care oamenii nu doresc decat faima si putere, dorinta pentru spiritualitate pare o nebunie. Iar cel care tanjeste dupa Dumnezeu si dupa realizari spirituale este suspectat, este privit in mod diferit. Asa ca el incepe sa isi reprime aceasta nevoie fundamentala. Iata ca o asemenea “sete” este reprimata si inabusita din toate partile.

In lumea moderna pare ca nu exista loc si pentru Dumnezeu – si pentru acest lucru noi suntem responsabili. Deoarece, asa cum am mai spus, este “periculos” sa il avem pe Dumnezeu printre noi. Sotia se teme ca acesta sa nu intre in viata sotului ei – atunci ea si-ar pierde primul loc din viata lui. Sotului ii este frica sa nu ii fie luat locul, substituit de Dumnezeu. Acesta este motivul pentru care nu il dorim printre noi. Daca apare atunci totul se va tulbura: somnul va disparea si lucrurile vor fi complet diferite. Vom inceta sa mai fim cea ce suntem. De aceea il tinem pe Dumnezeu departe de lumea noastra.

Iar in cazul in care apare setea pentru spiritualitate – pentru a preveni un astfel de pericol – ne-am construit deja dumnezei falsi, idoli, temple false - doar pentru a potoli aceasta sete. Am substituit adevaratul Dumnezeu. Aceasta reprezinta cea mai perversa si mai sireata conspiratie a omului impotriva lui Dumnezeu. Asemenea “dumnezei” artificiali simbolizeaza cea mai puternica conspiratie a omului impotriva religiei si a lui Dumnezeu. Datorita acestor substituienti, setea care apare nu se transforma intr-o cautare spirituala autentica – doar se pierde in imprejurimea falselor temple si moschei. Iar cand omul nu descopera nimic in aceste temple sau moschei, atunci este dezamagit si va gandi: "Ce sens mai are sa ma duc acolo? Mai bine plec acasa." Dar nu stie faptul ca aceste temple sunt doar niste inventii care nu fac altceva decat sa provoace dezamagire.

Am auzit ca intr-o seara, necuratul se intorcea acasa. Era dezamagit si deprimat si i-a spus sotiei: "Nu mai am nimic de facut; pur si simplu am ramas fara munca." Sotia a fost socata, asa cum ar face orice sotie atunci cand aude ca sotul ei este somer. Ea l-a intrebat: "Cum adica ai ramas fara slujba? Tocmai tu? Este pur si simplu imposibil, deoarece domeniul in care muncesti este etern, nu se poate sfarsi. Coruptia nu se va termina niciodata. Ce anume te-a facut sa o pierzi?" Diavolul a raspuns: "Am pierdut-o intr-un mod foarte ciudat. Pur si simplu slujba mea a fost preluata de preoti, invatati, temple, biserici. Nu mai este nevoie de mine. Ce altceva pot face in afara faptului de a-i conduce pe oameni pe carari gresite. Nu faceam altceva decat sa nu ii las sa fie patrunsi de setea cautarii lui Dumnezeu. Acum acest lucru este infaptuit de nenumaratele temple si biserici. Acum nu mai pot face acest lucru, sunt deja prea multi care o fac."

Setea pentru Dumnezeu exista la fel ca intotdeauna. Problema consta tocmai in faptul ca noi ne educam copiii despre ceea ce noi credem ca este Dumnezeu. inainte ca un copil sa afle singur despre Dumnezeu, noi il indopam cu tot felul de lucruri false. inainte ca setea sa apara, deja suntem satui de apa si astfel devenim plictisiti. Datorita acestor invataturi false apare acest dezinteres pentru Dumnezeu.

Intregul sistem social este anti-Divin. De aceea si este atat de dificil sa apara in mijlocul societatii setea pentru Dumnezeu. si chiar atunci cand apare, persoana in cauza ne apare ca fiind complet nebuna si vom incerca sa il internam intr-un azil de nebuni. Acum el este diferit de noi. El incepe sa traiasca intr-un mod diferit; chiar si modul de a respira se schimba; intregul stil de viata este altul. El inceteaza sa mai fie unul ca noi - devine un strain.

Lumea pe care oamenii au construit-o este anti-Divina. si exista o foarte reala conspiratie satanica planetara impotriva spiritualitatii. Iar pana acum aceasta a reusit tot ce si-a propus - si inca mai continua. L-am aruncat afara pe Dumnezeu, de parca l-am putea arunca afara din propria sa lume. Am construit o baricada atat de mare ca sa nu-i mai permitem sa intre. Deci, cum ar putea apare setea?

Desi setea adevarata nu apare, nu este cunoscuta, totusi incepem sa fim coplesiti de o neliniste interioara care ne marcheaza intreaga viata. Cineva ajunge faimos, dar in interior se simte complet gol. Altcineva ajunge extrem de bogat, dar inauntru simte ca nu detine absolut nimic. Cineva iubeste, dar in interior se simte complet nesatisfacut. Ce este acel lucru caruia ii simti lipsa atunci cand ajungi sa reusesti in viata?

Este setea pentru spiritualitate, dar reprimata. Ea isi mai scoate capul la suprafata, din cand in cand. Citeodata iti spune: "Ai ajuns atat de faimos si totusi nu ai nimic - esti complet gol." Aceasta sete iti tulbura viata. Problema este ca noi o ignoram si incepem sa ne implicam in alte treburi cu atat de multa forta incat subtila sa voce este complet inabusita. De aceea, cel care cauta bogatii sau cel care doreste sa ajunga faimos, alearga cat poate de rapid. Pur si simplu isi astupa urechile pentru a nu mai auzi vocea interioara. Noi facem totul pentru a o inabusi. Altminteri si aici copii s-ar naste cu setea pentru spiritualitate, asa cum se nasc cu toate celelalte senzatii fizice.

O astfel de lume poate fi creata si merita a fi creata. Dar cine o va crea? Doar cei care au ajuns cu adevarat in cautarea lui Dumnezeu - dar acestia sunt foarte putini. Iar pentru a reusi este necesar ca intreaga conspiratie planetara sa fie demascata si distrusa.

Setea pentru spiritualitate exista cu adevarat, dar omul a creat tot felul de mijloace artificiale pentru a o reprima. De exemplu, in China, timp de mii de ani femeile au fost fortate sa poarte incaltari de fier astfel ca picioarele sa le ramana mici. Acesta era un semn al frumusetii. Cu cat o fata avea piciorul mai mic, cu atat familia era considerata mai nobila. Unele fete aveau niste picioare atat de mici incat de-abia puteau pasi. Astfel de femei erau considerate nobile. Familiile sarace nu isi puteau permite acest lux. Femeile sarace trebuiau sa lucreze, sa alerge intreaga zi. Doar femeile aristocrate puteau sta intreaga zi in pat, iar unele dintre ele mergeau doar sprijinite de altcineva. intr-un fel nu erau decat niste paralitice, dar erau considerate a fi frumoase si destepte. in China zilelor noastre, nici o femeie nu ar accepta asa ceva. Dar acest obicei a existat timp de mii de ani.

Cand un lucru devine larg cunoscut si acceptat este dificil sa ii mai observi stupiditatea. Cand mii de oameni il urmeaza atunci nu il mai judeci, nu il mai cantaresti. Daca societetea ar accepta portul incaltamintei de fier, atunci fiecare s-ar conforma acesteia. Iar daca cineva nu ar fi in ton cu ceilalti, acela va fi desconsiderat, va fi condamnat. in China, o femeie cu piciorul mare era considerata vulgara si nu se putea casatori cu cineva bogat sau de familie buna. Acest concept a mutilat femeile din China timp de mii de ani si nimeni nu realiza faptul ca era o nebunie. Doar cand aceasta practica a fost abolita s-a putut realiza faptul ca era o mare prostie.

In acelasi mod, in ceea ce priveste setea pentru spiritualitate, ea a fost pervertita, mutilata. Acesteia nu i se permite aparitia. Iar daca, in cele din urma iese la suprafata, imediat apar substituientii. Atunci ti se va spune sa citesti in tot felul de scripturi si vei descoperi ceea ce doresti. De fapt, in scripturi nu gasesti nimic in afara de cuvinte; in temple nu vei descoperi nimic in afara de tablouri moarte. Astfel, omul incepe sa creada ca setea sa a fost falsa.

Fara indoiala nici o persoana nu se naste fara aceasta sete pentru evolutia spirituala. Iar daca acesteia i se ofera posibilitatea si facilitatile sa fie trezita, atunci toate celelalte dorinte vor disparea. Atunci nu mai poate exista decat foamea de Dumnezeu - nu pentru faima, bogatii sau putere. Toate acestea nu pot merge mana in mana. De aceea, pentru a le salva pe celelalte, a trebuit sa o inabusim pe aceasta. Pentru ca, in momentul in care aceasta sete apare pe scena, ea le va detrona pe toate celelalte - pur si simplu le va elimina, le va asimila. Dumnezeu este foarte acaparator. Cand apare, va acapara intreaga scena doar pentru el. Atunci nu le va mai permite altora sa se prosteasca in jurul sau. Cand te alege sa devii templul sau, taramul in care va salaslui, atunci toate celelalte zeite sau zei vor trebui sa plece - nu mai pot trai acolo. Asa cum ii vezi acum - de exemplu, zeul maimuta Hanuman, ca si multi altii - vor disparea. Dumnezeu nu le va mai permite sa traiasca acolo. Cand Dumnezeu va aparea, el ii va alunga unul cate unul. Doar el poate sta pe tron."

Extras din discursul tinut in seara zilei de 3 Mai 1970, in tabara de meditatie de la Nargol, Gujarat, India; publicat in volumul "KUNDALINI; IN CAUTAREA MIRACULOSULUI", vol.1, Editura RAM, 1988)

Interviu cu parintele Arsenie Papacioc

In memoria Parintelui Arsenie PAPACIOC, care s-a ridicat la ceruri.

- Eu recomand o stare de veselie interioară, lăuntrică, din inimă, o stare ce înseamnă rugăciune neîncetată.
- nu ignoraţi, nu refuzaţi suferinţa
- Nu cer nimic altceva decât un pic de trezvie. Dumnezeu nu‑i supărat pe noi atât de mult pentru anumite greşeli, pe cât este de supărat că suntem nepăsători. (sau, cum spune Iisus, "prea mult dormim", evident , nu in sens fizic.

Trebuie să ştii să mori şi să înviezi în fiecare zi. Pentru că viaţă înseamnă moarte continuă

Interviu cu P.Cuv. Păr. Arhim. Arsenie Papacioc – Mănăstirea „Sfânta Maria” Techirghiol – Constanţa, cu prilejul împlinirii a 95 de ani de viaţă – 15.08.2008

Stelian Gomboş:

- Preacuvioase Părinte Arsenie, în primul rând îngăduiţi-mi să vă adresez un sincer şi călduros „La Mulţi şi Fericiţi Ani!” cu prilejul zilei dumneavoastră de naştere, totodată să vă mulţumesc mult pentru dragostea de a-mi acorda acest interviu, şi apoi să vă întreb: ce le recomandaţi în primul rând creştinilor care doresc să sporească în viaţa duhovnicească?

Ce le recomandaţi în primul rând creştinilor care doresc să sporească în viaţa duhovnicească?
Eu recomand o stare de veselie interioară, lăuntrică, din inimă, o stare ce înseamnă rugăciune neîncetată. O stare de veselie adevărată, degajată de problemele vieţii, de problemele cărărilor vieţii, ale unuia şi ale altuia. O stare de veselie, cu orice chip. Dacă‑i întristare, se clocesc ouăle diavolului. E o stare de absenţă, de întunecare. Dacă un om moare de pe poziţia de trăire, de înălţare, de steag, toată creaţia suferă. Noi trăim într‑o mare unitate, toată creaţia lui Dumnezeu este o unitate. Daca ne despărţim de marea unitate, suntem pe poziţie de anulare, de autoanulare. Deci, recomand o poziţie de trăire. Pentru că tragedia întregii lumi trebuie plânsă ca propriile noastre păcate. Şi starea de rugăciune înseamnă o stare de prezenţă. Eu ca duhovnic ce toată ziua stau de vorbă cu lumea care are nevoie de verticalitate, nu recomand nevoinţe. Recomand o stare de prezenţă permanentă, care înseamnă recunoaşterea forţelor de bine din tine.

Aţi cunoscut astfel de oameni care aveau o asemenea stare de prezenţă continuă?

Asta este o întrebare la care nu se poate răspunde întru totul. Oamenii îşi păstrează ascunsă viaţa lor. Am trăit în puşcării 14 ani; am stat cu fel de fel de conducători ticăloşi. Eram într‑o anumită relaţie şi cu Părintele Dumitru Stăniloae, bineînţeles respectând proporţiile, căci eram un prichindel pe lângă el. La procesul Rugului Aprins – am fost amândoi în acelaşi lot – el s‑a purtat cam şovăielnic. Dar când a intrat în temniţă, când a întâlnit acolo mari trăitori care erau de 20 de ani în închisoare, care cunoşteau Noul Testament aproape pe de rost – puţini erau care nu ştiau toate scrierile sfântului Ioan Evanghelistul – părintele Stăniloae a rămas impresionat.

Eu am multe arestări, iar la Rugul Aprins am fost condamnat 40 de ani. Vasile Voiculescu, Dumitru Stăniloae, Alexandru Mironescu şi toţi ceilalţi au primit câte 15 ani. Mie mi‑au dat 40 de ani. Sigur că m‑am distrat când m‑au condamnat, dar m‑a costat. Că mă tratau peste tot ca pe un mare criminal. Chiar la Jilava un căpitan m‑a întrebat în timp ce mă dezbrăca şi mă tundea: „Ce‑ai făcut, mă?” „N‑am făcut nimica, mă!”, i‑am zis eu. „Mă, dacă nu făceai nimic te condamna la 10‑15 ani, dar 40 de ani…” Vedeţi, dacă nu făceam nimic, tot mă condamna la 10‑15 ani. S‑a dat de gol, ştiţi. Iată cu cine‑aveam de‑a face. Iată cine te dezbrăca, iată cine te omora… Important este ca tu să ai o poziţie de prezenţă. Nu m‑au omorât, deşi mă urmăreau, mă băgau pe la răcitor, la camere frigorifice. În trei zile mureai, după socoteala lor. N‑am murit în trei zile. Mi‑au dat cinci. N‑am murit în cinci zile. Mi‑au dat şapte, n‑am murit. N‑a vrut Dumnezeu. Dar a fost greu. Important este ca acolo unde eşti să fii prezent! Şi, fie ce‑o fi, de acum. Om sunt, un pai în vânt. Nu mai conta moartea, fraţilor. Moartea era salvare! Dar există un duh, o linie, o rază de viaţă în om care nu cedează. Şi n‑avem alt ideal decât de‑a ne hărăzi Dumnezeu fericirea să murim chinuiţi şi sfârtecaţi pentru scânteia de adevăr ce ştiam c‑o avem în noi, pentru a cărui apărare vom porni la încleştare cu stăpânitorii puterilor întunericului, pe viaţă şi pe moarte. Asta‑i deviza fiecărui creştin. Dacă nu‑i aşa, atunci „mortua est”! În tinereţe eram singurul din sat care mergeam la biserică. Nu babă, nu moş, nu nimica, eram eu singur. Şi a zis preotul: „Am şi eu unul care vine la biserică, dar nici el nu stă pân’ la sfârşit”. Eu când am auzit vorba asta… Nu ştiam, eram un copil. Când începea predica, credeam că s‑a terminat totul. Nu ştiam eu de Liturghie, eram copil. De atunci n‑am mai ieşit din biserică până nu ieşea şi preotul, să fiu sigur că s‑a terminat. Eu sunt macedonean după tată. Tatăl bunicului meu a fost preot în Macedonia, de unde şi numele de Papacioc. La origine, ne‑a chemat Albu. În sfârşit… nu facultăţi, nu academii, nimic nu te formează cât o stare de prezenţă continuă: ca închisorile, ca suferinţa. Este o mare greşeală dacă o ignoră cineva. Când Mântuitorul era pe lacul Ghenizaret, cu apostolii, a zis „Să mergem pe ţărmul celălalt”. S‑a culcat în corabie – în timpul ăsta valurile creşteau. „Doamne, Doamne, scoală că pierim!”, au strigat apostolii. „Vă şi vedeaţi pe fundul mării cu Mine cu tot!”. Adică: „N‑am spus Eu bine, să mergem pe malul celălalt? Voiaţi fără valuri? Voiaţi fără încercări?” Păi nu se poate. Pentru că, practic, toate astea îţi topesc mai mult inima spre marile puteri, spre Dumnezeu.

Cu alte cuvinte, Preacuvioase Părinte, cine fuge de Cruce fuge de Dumnezeu!

Toţi Sfinţii Părinţi spun lucrul acesta. Aşa că nu ignoraţi, nu refuzaţi suferinţa. Nu căutaţi Crucea, dar dacă vine, ţineţi‑o! Mântuitorul Hristos n‑a vrut Crucea, dar când I S‑a dat n‑a mai lepădat‑o. N‑a cedat deloc. L‑au jupuit, dar n‑a cedat. N‑a zis deloc precum vroiau duşmanii Lui. Aşa că numai şi numai prin Cruce putem ajunge la înviere, În concluzie, trebuie să ştii să mori şi să înviezi în fiecare zi. Pentru că viaţă înseamnă moarte continuă.

Nu se întâmplă nimic, absolut nimic, niciodată, fără voia lui Dumnezeu. Căci zice Mântuitorul: „Nu se mişcă fir de păr fără voia Mea”. Suntem conduşi, guvernaţi de Dumnezeu în toată mişcarea noastră. Deci trebuie să fim atenţi. In închisoare erau oameni de rugăciune. Am trăit cu ei, cu Valeriu Gafencu, cu Virgil Maxim… L‑am avut pe Virgil Maxim chiar în celulă. Am stat împreună, mi‑a fost aproape ca un ucenic. Am stat mult timp în doi, în celulă, la Aiud. Pe mine m‑au ţinut ani de zile la zarcă. Zarca era la Aiud o închisoare în închisoare. Nu ştiţi! Făcută de unguri pentru români. Acolo nu vedeam nimic. Ne scoteau afară zece minute pe lună. Vă daţi seama, erai cu totul suspendat de tot ce‑i materie! În asemenea condiţii, toţi creştinii aceştia se rugau. Dar care era intensitatea rugăciunii, asta e greu de apreciat – ca să satisfacem noi acum lumea curioasă de astăzi. Vă mai spun încă o dată: eu recomand o stare de veselie care înseamnă rugăciune neîncetată.

Preacuvioase Părinte Duhovnic, de ce Sfânta Liturghie este considerată Cerul coborât pe Pământ?

Sfânta Liturghie face abstracţie de la orice fel de comparaţie. Sfânta Liturghie este Cer, este Dumnezeu. În mâna omului, bineînţeles. E cel mai important, cel mai mare lucru posibil. Şi de multe ori mă gândesc ce cinste are omul. Pentru că Dumnezeu a creat două lucruri nemaipomenite, care nu se pot repeta. A creat o femeie distinsă care L‑a născut pe Dumnezeu şi a creat preoţia care‑L coboară de sus şi îl naşte din nou pe Sfânta Masă. Ce ziceţi de lucrul acesta? Nu e o coajă de pâine acolo, este un Dumnezeu, este o creaţie întreagă! Cum aş îndrăzni să o compar, cu cine, cu ce rugăciune, cu ce sfinţenie? Este chiar Dumnezeu, întru totul pe Sfânta Masă. Şi lucrarea aceasta o săvârşeşte omul! Pentru că fiinţa umană – aşa cum zice şi Sfântul Grigorie de Nyssa – este copleşitoare, de neînţeles. Dumnezeu are încă taine ascunse cu privire la om, pe care nu le cunosc nici îngerii. Omul este cu totul superior în creaţie. Lupta Satanei, asiduă şi chiar finală, este să nu recunoaştem că putem fi în asemănare cu Dumnezeu. Da, suntem creaţi aşa. Recunoaştem, nu recunoaştem, aşa suntem creaţi. Nimeni din creaţie nu‑i ca omul. El este singura verigă posibilă de legătură între Dumnezeu şi creaţie. Omul! Lui i s‑a încredinţat marea răspundere să supravegheze întreaga creaţie, el este stăpânul creaţiei. Omule, omule, uite pe cine bagi tu în iad! Pe tine, adică, atunci când mergi pe calea pierzării. Aşa că Liturghia, în sfârşit, nu‑i o lucrare omenească, ea este peste îngeri şi peste orice. Este chiar El. Da! „Eu sunt Cel ce sunt”, aici şi acum! Învierea lui Iisus Hristos s‑a făcut… Nu numai El a înviat. Toată creaţia a avut un moment de recucerire şi de reînviere. Dar toată gloria acestei nemaipomenite întâmplări, de care ne e şi frică să amintim, n‑ar fi fost aşa de valoroasă dacă n‑ar fi fost crucea mai întâi. Deci poziţia aceasta este: întâi suferinţa şi pe urmă plata. „Cine fuge de Cruce fuge de Dumnezeu”, zice Sfântul Teodor Studitul. Nu cer nimic altceva decât un pic de trezvie. Dumnezeu nu‑i supărat pe noi atât de mult pentru anumite greşeli, pe cât este de supărat că suntem nepăsători. Să nu amânăm trezirea duhovnicească. În ierarhia din Biserică nu împăratul sau patriarhul este cel mai mare. Cine este mai smerit, acela este mai mare în Biserică, în Împărăţia cerurilor. Să ştiţi că smerenia este singura cale de salvare.

Preacuvioase Părinte Arsenie, despre anii pe care i‑aţi petrecut în viaţa de pustie, ce ne puteţi spune?

Viaţa de pustie e atât de suspendată încât n‑ai putinţa să vezi ceva cu picioarele pe pământ, aşa că nu poată să înţeleagă cineva din afară ce se petrece la pustie. E o prezenţă şi o creaţie întreagă în inima şi în mişcarea pustnicului. Am avut în acei ani şi spaimă, dar m‑a ajutat Dumnezeu să îmi ţin prezenţa. Lupii erau foarte îndrăzneţi. Nu mă temeam de urşi ca de lupi. Pentru că lupii sunt flămânzi şi atacă în ceată. În pădure e mai uşor pentru tine că lupul nu are gâtul flexibil ca să se uite aşa, stânga‑dreapta. Are privirea directă. În pădure copacii îl păcălesc, el crede c‑ar fi oameni. Şi are o teamă. Am văzut la toate animalele că au o teamă de om. Au o teamă de moarte. Fie că făceam o mişcare să gonesc urşii, fie că făceam o mişcare să gonesc lupii, dar toţi se temeau. Chiar lupii ăştia obraznici. Da, nu a fost o problemă grea, asta. Dar te ţinea prezent. Te uitai în toate părţile, însă, fără discuţie, trebuie să recunosc – nu ştiu în ce măsură puteţi să mă‑nţelegeţi – că ne ţinea puterea lui Dumnezeu. Era o viaţă suspendată, desprinsă şi de cuvinte şi de înţelegerea oamenilor care n‑au trăit cât de cât, cu mare dăruire, mântuirea vieţii lor. Este greu să vorbeşti despre nişte lucruri de înălţime… Nu mai erai viu. Şi totuşi erai viu. Îmi amintesc multe: zăpadă, la un moment dat a nins, a nins patrusprezece zile, zi şi noapte. S‑a acoperit orice cărare, orice drum. Aveam un izvor la o distanţă cam de două sute de metri de coliba unde stăteam. Până la izvor erau şi lupi care pândeau căprioarele ce veneau să se adape. Dar eram şi eu tot o capră, ştiţi… Tot aveam nevoie de izvor. Iarna nu era o problemă, că era zăpadă şi topeai zăpadă. Câteodată când o topeai, ţi se înfigeau acele de brad în gât. Şi era atât de nesuferit! Sunt multe lucruri! Cum să exemplific, cum să le materializez? M‑am folosit mult. Dar nu eram un om al pustiei. Dacă nu ai o stare de smerenie, oriunde ai fi în viaţă, dar mai ales în puşcărie şi în pustie, n‑o duci.

Unde credeţi sfinţia voastră că a fost mai greu: la pustie sau în închisoare?

Acum, vă daţi seama, în închisoare nu credeau în Dumnezeu, nenorociţii de paznici. Şi erau foarte sălbăticiţi, îndârjiţi. La Aiud am avut un şef de gardieni acolo, la zarcă, se numea Biro. Pe ungureşte înseamnă primar. Era rău de tot. Să revin: cei de la puşcărie nu credeau în Dumnezeu. Şi erau primejdioşi. În pustiu luptai cu dracul. Dracul credea în Dumnezeu. Se temea de El. Puteai să‑l ţi pe diavol la distanţă, de aceea nu mă speriam. Că te trăgea, trăgea haina de sub tine, o blană de piele pe care stăteam lungit noaptea. Se întâmplau multe lucruri. Dar nu era primejdios. Eram totuşi liber. Şi oamenii nu preţuiesc viaţa de libertate. Mai mult, nu preţuiesc suflarea şi răsuflarea, că tot de la Dumnezeu sunt. Nu‑i supărat Dumnezeu pe noi atât de mult pentru păcate, cât este supărat că suntem nepăsători. Asta trebuie propovăduit la toată lumea. Şi vă spun şi eu vouă, acum, tot aşa. Faceţi act de prezenţă la Dumnezeu: „Doamne, Tu m‑ai făcut, Tu mă iei”. Ne‑a creat singuri numai pentru El, nu şi pentru dracul, pentru patimi. Nu ne jucăm cu timpul vieţii noastre. Am avut ocazie să fiu chemat de multe ori la căpătâi de morţi. Că eu, peste cinci ani, împlinesc o sută de ani de viaţă pe acest pământ. Am avut o viaţă trăită cu adevărat: puşcării, viaţă intensă, viaţă care măsura suflarea şi răsuflarea zi de zi, clipă de clipă chiar. Deci te obliga să iei o atitudine. Căci nu puteai să cedezi: era proba de credinţă sau de necredinţă. Nu te jucai. Dar nu m‑am folosit aşa, până în adâncul deliberativ al lucrurilor, ca la căpătâiul morţilor. Ţipete… sentimente omeneşti… muribunzii vedeau draci, aşa cum ştim că vin. Vedeau păcatele aşa cum le‑au făcut, nu cum le‑au spovedit. Și vroiau sa le spovedească, dar nu mai puteau… Înapoi nu se mai putea, căci venise aia, moartea. Moartea nu vine să‑i faci o cafea. Vă daţi seama ce spaimă era, că erau suflete trezite acum, înainte de moarte, şi intrau într‑un necunoscut şi începeau să apară toate aşa cum ni se arată în Scripturile divine. Spune aşa un Sfânt Părinte: „Aş vrea să înţelegeţi: dacă chinurile iadului sunt la nivelul chinurilor din ziua morţii, este destul”. Este groaznic. Şi uite, toţi doreau să mai trăiască o zi. Şi zicem noi, care ne scăldăm în ani: „Ce faci într‑o zi?” Nu într‑o zi, într‑o clipă! Poţi să faci mult! Că Dumnezeu n‑are nevoie de cuvintele noastre, are nevoie de inima noastră. Şi putem să I‑o dăm într‑o clipă.

S.G. - Din punct de vedere duhovnicesc, cum vedeţi viitorul ţării noastre?

P.A.P. - Este o întrebare îndrăzneaţă şi o să fie un răspuns sfios. Eu, personal, judec după inima mea, văd o mare răspundere, văd un mare răspuns pe care nu-1 poate da decât Ţara Românească în lume, cândva. Consider că în România este cea mai adecvată viaţă, răsuflare şi suflare, după Scriptură. România este milostivă şi nu duce un război de distrugere, ci numai de avanpost, de apărare. Tocmai poziţia Scripturii. România o văd având o mare misiune în lume. Sigur că nu din punct de vedere economic numaidecât, ci din punct de vedere mântuitor numaidecât. Şi, asta contează: Că Dumnezeu rabdă, rabdă, dar şi înainte apucă. Şi noi, care vedem lucrurile acestea, la întrebarea asta îndrăzneaţă răspundem: suntem români şi cum să nu văd o fericire pentru ţara mea? Nu pentru că-i ţara mea, ci pentru că sunt într-un cadru adecvat Scripturii, Chiar dacă există şi căderi, Scriptura este trăită de români. Românul înţelege de ce-ai întins mâna. In Occident nu se mai pune problema în acelaşi duh. Vin foarte mulţi să mă întrebe: „să plec în străinătate”? „Pleacă. Dar să ştii că ai terminat cu Ortodoxia!” Pentru că acolo sunt anumite raţionamente, este o goană după bani, este o altă lume. Să trăiască, n-am nimic de zis. Îi înţelegem. Dar asta nu trebuie să ne interzică să spunem adevărul. O mare misiune duhovnicească va avea România. Asta-i părerea mea. Trăim sau nu trăim, dar vom vedea că aşa este.
S.G. - Dacă ar fi să le adresaţi acum un sfat, un cuvânt tinerilor, ce le-aţi spune?
P.A.P - Uite ce le spun: tinerilor, dati-mi mie tinereţea voastră, dacă nu ştiţi ce să faceţi cu ea. Acesta este răspunsul.
S.G. - Acestea fiind zise, vă mulţumesc foarte frumos, Preacuvioase Părinte Arhimandrit, dorindu-vă să aveţi parte, în continuare, de multă sănătate, de mult spor şi de multe împliniri duhovniceşti!...

Interviu realizat de Stelian Gomboş

Copyright © Parohia Sfantul Apostol Andrei, Oradea

Editura For You

Sufletul si Dumnezeu

Dumnezeu este Oceanul de Spirit, iar oamenii sunt asemanatori valurilor care apar pe suprafata sa. Vazute dintr-o barca, aceste valuri par sa fie foarte diferite - unele sunt inalte si puternice, altele sunt mici si insignifiante.

Dintr-un avion, vedem numai oceanul, fara a sesiza valurile ce anima suprafata sa. La fel se intampla cu cel absorbit de jocul iluziei, Maya. El se ataseaza de succes si este trist cand sufera un esec. ii este teama de durere si boala, iubeste existenta terestra si este ingrozit de moarte. Valurile existentei umane par reale si infinit diversificate. in ochii unei fiinte eliberate, totul este Brahman, totul este Dumnezeu. Cu cat furtuna este mai puternica, cu atat valurile sunt mai inalte. Cu cat vantul iluziei sufla mai puternic asupra mintii unei fiinte, cu atat mai mult ea urmareste sa se distinga de cei din jurul sau. Este cu neputinta sa te ascunzi de Creator. Toti facem parte din Dumnezeu, la fel cum valurile fac parte din ocean. Noi nu suntem separati de El decat in aparenta.

Persoanele care vor sa-si afirme personalitatea si sa se ridice deasupra celorlalti prin vanitate si orgoliu, la un moment dat se vor lovi cu putere de valurile celorlalte ego-uri, provocate, tot asemeni lor, de o furtuna in iluzie. Asemeni unei furtuni in care valurile se ridica si coboara, victorioase intr-o zi, linistite in alta, intr-un turbion nesfarsit de conflicte si competitii. Atata timp cat este furtuna, suprafata oceanului nu va cunoaste linistea. La fel, spiritul uman, perturbat de furtuna iluziei nu va gasi niciodata pacea si nu va experimenta decat nelinistea si angoasa. Pacea nu apare decat dupa furtuna, indiferent daca este vorba de elemente ale Naturii sau de constiinta unei persoane. "Valul" ego-ului va exista atata timp cat fiinta va fi pierduta in Maya (in iluzie). in masura in care ego-ul discipolului se va diminua, acesta va accepta o noua relatie cu Spiritul Infinit. O fiinta evoluata spiritual nu incearca nici o clipa sa fie mai presus decat celelalte si urmareste in permanenta sa traiasca in armonie cu cei din jurul sau, cu Natura, cu Dumnezeu.

2. O persoana a studiat intr-o maniera superficiala filozofia vedantica din India, care spune ca "totul este Brahman". in urma acestei neintelegeri, ea sustinea pretutindeni ca este Dumnezeu.

Aceste vorbe au ajuns si la urechile maestrului care, razand, ne-a spus:
"Oamenii sunt atat de parsivi in ignoranta lor! invatatura Vedelor n-a incurajat niciodata o persoana sa faca astfel de declaratii atata timp cat este inca subjugata de o constiinta egotica. Oceanul are dreptul de a spune: “Eu sunt valurile” - dar este absurd ca un val sa afirme ca este intregul ocean. Realizeaza intai unitatea cu Oceanul Divin! De-abia dupa aceea vei putea spune: “Eu sunt El”, deoarece cuvantul “eu” nu se refera la ego, ci desemneaza identificarea cu Sinele Suprem. Dar chiar si in acest caz, spune mai inainte: “Oceanul a format acest mic val care este corpul meu, dar eu stiu ca, de fapt, sunt Constiinta care anima intregul Ocean”".

3. Analogic vorbind, daca am considera ca Dumnezeu este curentul electric, atunci oamenii sunt becurile. Forma, culoarea si luminozitatea becurilor poate varia la infinit, dar cauza care determina ceea ce face ca toate aceste becuri sa dea lumina este identica in toate cazurile. Oamenii sunt inselati de aparente. Ei exclama: "Ce fiinta frumoasa! Ce par frumos! Ce suras stralucitor!" - dar in momentul in care curentul se intrerupe, ce devine culoarea? Cine mai admira culoarea si forma unui bec stins? Nu uita nici o clipa adevarata Sursa a energiei vietii in tot ceea ce poti observa in jurul tau.

4. Tot analogic vorbind, am putea spune ca fiintele umane sunt asemanatoare unor mici flacari produse de o lampa cu gaz, iar pe Dumnezeu am putea sa-l comparam cu combustibilul. Forta flacarii este proportionala cu comunicarea dintre flacara si combustibil. La fel, cu cat noi ne deschidem mai mult fata de prezenta divina, cu atat El isi poate manifesta lumina Sa si forta Sa in vietile noastre. Invers, cu cat ne inchidem mai mult fata de Dumnezeu, datorita orgoliului si indiferentei fata de nevoile celor din jurul nostru, cu atat Flacara Divina, forta si inspiratia Sa se vor reduce in proportia obstructiei pe care noi o realizam, iar in momentul in care inchiderea devine totala, flacara dispare, chiar daca mai exista combustibil. Nenumarate fiinte sunt atat de secate de vitalitate incat putem spune ca nici nu exista. Nu le putem considera in viata, in sensul obisnuit al cuvantului. Despre ei vorbeste Isus cand spune: "Lasati mortii sa-i ingroape pe cei morti".(Matei, 8.22)

5. Imaginati-va mai multe recipiente pline cu apa si lumina Lunii cum se reflecta pe suprafata apei din ele. Reflexia sa va fi diferita pentru fiecare recipient, desi ele reflecta aceiasi Luna. Extrapoland, Dumnezeu este reflectat distinct de fiecare fiinta umana, dar nu este afectat de aceasta. Chiar daca veti distruge toate recipientele cu apa, Luna va ramane neafectata, neschimbata. intelept este cel care, primind lumina vietii in "vasul" constiintei sale, ridica capul catre Cer pentru a descoperi originea reala a luminii, Dumnezeu. Cel care, din contra, se incapataneaza sa reflecte doar "Luna", se pacaleste grav si va intelege aceasta atunci cand recipientul sau va fi distrus de trecerea vremii.

6. Invataturile hinduse sunt panteiste. Crestinii s-au servit de aceasta pentru ca sa incrimineze hinduismul. Este o greseala din partea lor, pentru ca panteismul implica adorarea lui Dumezeu sub toate formele Sale, intelegand ca Dumnezeu se exprima si exista in toate formele pe care Le-a creat. Nu este minunat sa recunosti manifestarea lui Dumnezeu in toate lucrurile, frumusetea Sa intr-un apus de soare, lacrimile Sale in ploaie, tandretea Sa in dragostea unei mame pentru copilul sau?

Daca Dumnezeu este omniprezent, nu este evident ca El exista in toate lucrurile? Deci trebuie sa-L cautam in spatele tuturor voalurilor Sale. Pentru cel care il iubeste pe Dumnezeu, toate elementele creatiei nu sunt decat o reamintire permanenta a prezentei Sale. "Reamintiti-va, in primul rand" - spune Isus - "ca imparatia lui Dumnezeu este in voi". (Luca, 17, 21)


7. "Ce este ego-ul?" - a intrebat un discipol.
Paramahansa Yogananda i-a raspuns: "Ego-ul este materializarea gandului ca fiinta ta se reduce la corpul fizic".

8. Oamenii sunt asemeni valurilor oceanului: ei danseaza in furtuna iluziei. Oceanul nu inceteaza sa-i aspire catre El. Mai devreme sau mai tarziu, ei vor fi resorbiti si, in final, se vor topi din nou in vastul Ocean al Iubirii Divine, care i-a emanat.

9. Realizarea Sinelui consta in descoperirea adevaratului nostru "eu", care este particica din Oceanul Spiritual. Aceasta se poate realiza eliminand iluzia care ne determina sa ne identificam cu acest mic ego efemer, cu corpul nostru fizic, cu personalitatea noastra.

Paramahansa Yogananda - Sufletul si Dumnezeu

Să-i mulţumim Tatălui prea bun...

Să-i mulţumim Tatălui prea bun, prea sfînt şi prea plin de iubire pentru toate binecuvîntările sale căci nimic nu ar fi creat şi nimic nu ar exista fără binecuvîntarea Sa !
Tată, Doamne Dumnezeule, dă-ne înţelepciune, după mare voia Ta, să-ţi înţelegem căile şi iubirea căci tare suntem în umbra iluziei şi ne amăgim cu aceasta.

Vremurile se apropie din ce în ce mai mult şi cine va trebui să plece va pleca, cine va trebui să rămînă va rămîne. Dacă vă aflaţi pe acoperiş, acolo să rămîneţi şi dacă sunteţi în cîmp, acolo să staţi, să nu vă întoarceţi după frate sau după soră, după copil sau soţie, pentru că de fiecare are grijă Dumnezeu.
Vrem să cunoaştem, vrem să ştim ce se întîmplă în viitor, vrem să facem parte din grupuri care prin meditaţii să atragem energii...nebănuite, energii diafane care să ne înalţe în alte sfere energetice.
Vrem să vindecăm şi pentru asta facem diferite iniţieri în diferite sisteme, căutăm spirite care să ne ajute să ne deschidem nu ştiu ce ochi şi nu ştiu ce roţi energetice, prin care să vedem viitorul, al nostru şi al celorlalţi.
Toate acestea le facem cu multă căutare şi pasiune, toate le facem cu sîrg şi conştiinciozitate.
Toate drumurile sunt bune şi toate duc în aceeaşi direcţie, spre cunoaşterea desăvîrşirii iubirii noastre faţă de tot ce ne înconjoară, a iubirii noastre faţă de iubirea lui Dumnezeu.
Să-l rugăm pe Dumnezeu Tatăl să binecuvînteze pe Dumnezeu, Domnul Dumnezeu, în veci, amin, pentru a putea să ne ofere în continuare iubirea sa, prezentă peste tot în jurul nostru.

Ar fi îndreptăţit să credem şi să fim convinşi că orice vindecare, dacă nu are permisiunea divină să se întîmple, nu se va întîmpla, chiar dacă avem pereţii cabinetelor tapetaţi cu diplome şi ştim peste 1.000 de simboluri şi încantaţii. Unii dintre noi au venit aici nu să se vindece de bolile lor ci să ne scoată în evidenţă faptul că fără permisiune divină nu putem să apelăm la darurile noastre obţinute cu trudă şi mulţi bani – iniţierile energetice...tot cu permisiune divină.
Ar fi îndreptăţit să credem că orice profeţie ne soseşte în planul energetic tot în urma unor binecuvîntări divine. Orice capacitate iniţiatică, fără o bună înţelegere divină, fără permisiunea divină să se manifeste, este nulă şi ne provoacă mai multă suferinţă decît detaşare şi satisfacţii.
Tatăl, Domnul Dumnezeu, permite totul, face ca totul să se manifeste plenar, atunci cînd vasul este pregătit să cuprindă apa vieţii pe care doriţi să o sorbiţi.
Nu puneţi vin nou în burdufuri vechi ! Oare Isus s-a referit, prin această frază, şi la cei care obţin sau vor să obţină iniţierile în diferite sisteme energetice, în darul profeţiei sau clarviziunii, în măsurători radiestezice sau cîte şi mai cîte ?
Oare s-a referit la faptul că pînă ce sistemul nostru energetic nu este pregătit să fie introdus la priza de energie a Creaţiei, nu vom putea face nimic ? Oare s-a referit la faptul că energia nouă şi iniţierile pe care le visăm se pot obţine numai dacă suntem pregătiţi în iubire divină să le obţinem ?
Mergem cu maşina pe un drum, pe autostradă, dacă aşa vă place, şi vedem de-a lungul străzii numai reclame luminoase; despre sistemele energetice, despre desăvîrşire prin încantaţii, despre vindecări, capacităţi extrasenzoriale şi grupuri de iniţiere, despre multe alte lucruri pe care le dorim. Spiritul nostru divin este şoferul maşinii pe care o conducem pe acest drum. Maşina este corpul cu sufletul pe care l-am lăsat să se manifeste şi l-am alcătuit în concordanţă cu vremurile iubirii divine. Din cauza pasiunii pe care o punem privim doar la reclamele de lîngă drum. Dar, oare, cînd mai suntem atenţi la drumul nostru, cînd mai suntem atenţi la corpul nostru, la maşina care ne poartă prin aceste vremuri. Cînd mai suntem atenţi la pasagerii din maşina pe care o conducem ? Toată ziua privim reclame dar noi suntem cea mai bună reclamă a manifestării divine în materie.

Dragii mei, mulţumesc lui Dumnezeu pentru toate darurile sale, în veci, amin !
Pe fiecare treaptă energetică a evoluţiei noastre se manifestă Iubirea Divină, nu se poate fără aceasta. Dumnezeu a creat Lumea pentru noi, pentru nimeni altcineva. El ştie ce a creat pentru că EL este TOTUL, nu avea nevoie să definească Lumea în materie ca să ştie că există. TOTUL este pentru noi !
Noi, spirite divine, am alcătuit acest corp şi ne manifestăm cu el în Creaţie, pentru că nivelul la care este poate percepe Iubirea Divină, TOTUL creat pentru noi.
Iubirea Divină, pe alte paliere energetice, se manifestă permanent, continuu şi infinit. Noi încă nu o vedem pentru că nu avem vehiculul pregătit pentru acest lucru.
Simţurile noastre au fost create pentru a simţi această Iubire Divină, cea din jurul nostru, de la PIATRA pe care Dumnezeu şi-a clădit Împărăţia de aici şi pînă la Soarele Central Energetic. Ca să simţim Iubirea Divină la alt nivel energetic, trebuie să trecem cu totul...la alt nivel energetic.
Vă veţi întreba cînd se va întîmpla acest lucru ! Atunci cînd vom pătrunde şi vom integra Iubirea Divină de pe acest palier energetic.

Iisus a spus direct: iubiţi-vă semenii ca pe voi înşivă şi pe Dumnezeu Tatăl mai presus de orice.
Cînd vom şti să iubim şi vom consuma Iubirea Divină de aici, de pe Pământ, ca nişte flămînzi care nu au mai mîncat ceva de mult timp, cînd vom fi ghiftuiţi cu această iubire, vom trece la următorul nivel de Iubire Divină, cel al clarviziunii, al vindecărilor spontane, al profeţiilor şi a altor daruri pe care Tatăl Dumnezeu le-a pregătit pentru noi !

Tată pre bun, pre sfînt şi prea plin de iubire, Doamne Dumnezeule, nu îţi cerem nimic, nu avem nevoie de nimic decît de Tine, pentru că dacă te avem pe Tine avem TOTUL, pentru că TU eşti TOTUL, în veci, amin, amin, amin !

Să fiţi binecuvîntaţi în veci, amin !

Vlăduţ - vladclapa.blogspot.com

Si Adevarul vă va elibera!

"In clipa cind oamenii se elibereaza de credinta
ca sunt biete fiinte umane, supuse legilor omenesti ale vietii si mortii,
si limitarilor impuse de fiintele umane,
in clipa aceea vor vedea ca sunt eliberati de toate limitarile omenesti si ca pot deveni, daca vor, Fii ai lui Dumnezeu.

In clipa cand ei realizeaza ca sunt divini, sunt liberati de orice limitare si sunt patrunsi de puterea divinitatii; si se stie ca aceasta divinitate este locul in care fiinta vine in cel mai direct contact cu Dumnezeu.Omul incepe sa vada si sa stie ca aceasta divinitate nu este ceva care sa fie injectat fiecaruia din afara.El incepe sa stie ca ea este chiar viata fiecarui om.

Pacatele, bolile sau dizarmoniile voastre nu apartin lui Dumnezeu sau sinelui vostru adevarat, asa cum ciupercile parazite nu sunt parti ale plantelor de care se ataseaza. Sunt false excrescente care s-au adunat in corpul vostru ca rezultat al gindirii gresite. Ideea de boala si boala nu sunt decit cauza si efectul. Sterge, iarta cauza, si efectul dispare. Inlatura falsa credinta, si atunci boala se topeste.
Curind veti descoperi ca, fixindu-va cu fermitate gindurile si atentia asupra lui Dumnezeu si perfectiunii Sale Divine, puteti ridica vibratiile corpului vostru astfel incit ele se vor imbina atit de armonios cu cele ale perfectiunii divine, incit esti absolut una cu perfectiunea divina, si astfel cu Dumnezeu. Atunci esti capabil sa influentezi intr-atit vibratiile corpurilor celorlalti cu care vii in contact, incit ei pot vedea perfectiunea vazuta de tine. Astfel poti indeplini misiunea divina, si partea ta este indeplinita. Sau poti vedea imperfectiunea si astfel poti cobori vibratiile pina cind rezulta imperfectiunea, dar daca faci asta, nu poti scapa de a culege roadele semintei pe care ai semanat-o.

Dumnezeu lucreaza prin toti spre a-si duce la indeplinire planul Sau perfect, si gindurile perfecte, de iubire, care izvorasc continuu din inimile tuturor sunt chiar mesajul lui Dumnezeu pentru copiii Sai. Aceste ginduri sunt cele care mentin vibratiile corpurilor noastre in contact direct cu vibratiile divine si perfecte; si aceasta saminta este Cuvintul lui Dumnezeu care isi gaseste salas in orice inima receptiva, fie ca omul este constient de natura sa divina, fie ca nu. Ne apropiem si mai mult de mostenirea noastra divina atunci cind ne putem pastra gindurile atit de complet asupra perfectiunii divine, a noastra si a tuturor, asa cum este in Mintea lui Dumnezeu, incit vibratiile corpului nostru sunt in strinsa armonie cu vibratiile divine izvorite din Mintea lui Dumnezeu. Dar, pentru a obtine abundenta recolta a intelegerii spirituale, gindurile noastre trebuie sa se mentina si sa vibreze continuu unite cu gindurile perfecte, armonioase din Mintea Divina, sau Mintea lui Dumnezeu, pentru om, fiul Sau preaiubit.
Curind descoperim ca avem puterea de a ne inrobi sau de a ne elibera, ca si de a ierta orice pacat al intregii familii omenesti prin atitudinea noastra din gindire, cuvint sau fapta si, prin vibratiile astfel eliberate, pentru intreaga lume.

Odata ce am ales sa ne modelam gindurile dupa anumite directii, curind descoperim ca suntem sustinuti de insasi Omnipotenta, si aflam, pe masura ce avansam in disciplina care ne confera maiestria, ca este un glorios privilegiu sa avem aceasta putere de a ne elibera pe noi si pe semenii nostri de limitari, prin procesul gindirii divine.
Realizarea faptului ca Dumnezeu este unica Minte, si ca aceasta minte este pura si sfinta, va face mult pentru ca omul sa se pastreze ferm in slujirea Adevarului ca Mintea lui Christ se manifesta perfect in tine si te stabileste in acesti armoniosi curenti de gindire constructiva. Devii constient de faptul ca te afli permanent in eternul curent al gindurilor iubitoare pe care Dumnezeu le revarsa asupra copiilor Sai.

Acesti fii ai lui Dumnezeu nu sunt personaje de mit, ci vietile si lucrarile lor au patruns limpede in vietile si inimile tuturor oamenilor, de-a lungul tuturor epocilor istorice. S-au tesut multe legende si mituri despre vietile lor.

Adevarata verificare, pentru acela care este interesat de viata si caracterul lor, este prin a accepta si aplica invataturile lor in viata lui de zi cu zi. Proba adevarului lor consta in faptul ca idealurile exprimate de acesti mari oameni sunt acelea cunoscute ca idealurile care conduc toti oamenii cu adevarat mari. Daca am incerca sa respingem vietile acestor mari oameni, am putea la fel de bine sa ne intrebam de ce exista marile religii. Este foarte clar ca ei sunt fundamentul si semnul unui irezistibil impuls sau instinct care a prevazut marea profunzime si adevarata baza a progresului omenirii; si ei depasesc si eclipseaza orice alta posibila incercare de a elibera familia umana din limitare si ingradire."

Extras: Viata si invataturile maestrilor din Extremul Orient - B.T.Spalding

Sursa: den-aide.blogspot.com