Mama sursa... acasă!
Am să fac referire, azi, la visul dintr-una din nopțile trecute. Tata, Filip ... acolo, de fapt, dincolo. Au trecut mai mult de 50 de zile de când aplecat dintre noi. Îl linișteam mereu spunându-i ce este moartea, spunându-i așa: ”Tată, se deschide o ușă și se închide alta. Treci dintr-o încăpere în alta, singura diferență este că nu mai poți se te întorci... în camera de unde ai plecat, unde s-a închis ușa...”. Vorbim de locul unde se află și îi spun: ”O să vin și eu mai târziu unde ești tu acum...la mama sursă, acasă. I-am repetat de trei ori, ”o să vin cândva acasă, acasă, acasă...” Îmi venea să merg să îl îmbrățișez, dar între noi era un spațiu cam de un metru, ca o ceață deasă... Și m-am gândit – ”cred că nu se cuvine să îl îmbrățișez”. El, însă, stătea neclintit, se uita la mine și nu spunea nimic, privea într-un fel mirat. Îi transmit telepatic: ”Cum, tu nu știi că acolo unde ești, este acasă? Cum de nu știi asta, doar ești acolo!” Vreau să închei cu faptul că nu am citit nicăieri despre ”mama sursă și acasă”. Nu am idee de unde vine această credință a mea, nedescoperită până acum.
Ziua am plecat la bancă să lucrez și aceasta este situată într-un fel de mall, dar mai mic... Merg în această clădire de șase ani și întotdeauna am văzut aici numai oameni tineri, niciodată bătrâni... Am urcat la ultimul etaj cu directorul meu adjunct, Alexandru, să bem un ceai. Când coboram scările rulante, la etajul doi, în mijlocul holului, un bătrân, care părea că stă și așteaptă, cam de vârsta tatălui meu, privea fix la mine... Îl întreb pe Alexandru: ”NU ți se pară că seamnă cu tata?” la care Alexandru răspunde: ”Seamănă...”.
Ligia Beatrice Vasilescu
Va urma...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu