Cercul bucuriei

Într-o zi, un ţăran se prezentă la poarta unei mănăstiri şi bătu puternic. Când călugărul de la poartă îi deschise greaua uşă de stejar, ţăranul îi arătă, surâzând, un splendid ciorchin de struguri.

“Frate portar”, spuse ţăranul, ”ştii la cine vreau să dăruiesc acest ciorchin care este cel mai frumos din viţa mea?”

“Poate stareţului sau unuia dintre părinţii mănăstirii”.

“Nu. Ţie!”

“Mie?”. Fratele portar se roşi tot de bucurie. “Vrei să mi-l dai chiar mie?”

“Sigur, deoarece m-ai tratat tot timpul cu prietenie şi m-ai ajutat atunci când te-am rugat. Vreau ca acest ciorchin de struguri să te facă bucuros şi pe tine.” Bucuria simplă şi pură care se citea pe chipul călugărului de la poartă îl ilumină şi pe el.

Călugărul de la poartă puse ciorchinele de struguri la vedere şi îl privi toata dimineaţa. Era cu adevărat un ciorchine splendid. La un moment dat îi veni o idee. De ce nu ar duce acest ciochine stareţului pentru a-i face şi lui o bucurie?

Luă ciochinele şi îl duse stareţului.

Stareţul a fost cu adevărat fericit. Dar îşi aduse aminte că era în mănăstire un bătrân călugăr bolnav şi se gândi: “O să-i duc lui ciochinele, astfel se va alina un pic.” Astfel ciochinele de struguri a fost dăruit din nou. Dar nu rămăsese prea multă vreme în chilia călugărului bolnav. Acesta se gândi de fapt că ciochinele i-ar fi provocat o bucurie călugărului de la bucătărie, care îşi petrecea zilele transpirând în jurul sobelor, şi îl trimise acestuia. Dar călugărul bucătar îl dădu călugărului care se ocupa de biserică (pentru a-i face o mică bucurie şi lui), acesta îl duse la cel mai tânăr călugăr din mănăstire, care îl duse la un altul, care se gândi că ar fi bine să îl ducă la un altul. Până când, de la un călugăr la alt călugăr, ciochinele de struguri s-a întors la călugărul de la poartă (pentru a-i face o mică bucurie). Astfel a fost închis cercul. Un cerc al bucuriei.

Nu aştepta să înceapă altcineva. Este rândul tău, astăzi, să începi un cerc al bucuriei. Adesea este nevoie de o scânteie mică mică pentru a face să explodeze o încărcătură enormă. Ajunge o scânteie de bunătate şi lumea va începe să se schimbe. Iubirea este unicul tezaur care se multiplică prin diviziune: este unicul dar care creşte atunci când se sustrage. Este unica acţiune în care cu cât se cheltuie mai mult cu atât se câştigă; dăruieşte-o, arunc-o cât colo, împrăşti-o în cele patru zări, goleşte-ţi buzunarele, scutură coşul, răstoarnă paharul şi mâine vei avea mai mult decât înainte.

(Bruno Ferrero)