Spiritul nostru poate zbura unde mintea nici macar nu isi poate imagina. Fiecare om are un spirit etern, un calator printre vieti, o stea care nu inceteaza sa straluceasca niciodata...
Scară la cer... (17)
Costumul ”cafeniu”
Un bărbat înalt, de peste 60 de ani, într-un costum ”cafeniu”, adică un maro deschis. Modelul clasic, vechi, nu îl vedem la prea mulți oameni azi. Trecea pe la noi prin casă, în drumul lui… După ceva timp aflu că a murit vecinul din casa alăturată, anul trecut, în luna octombrie. Natalia, care lucrează cu noi și căreia îi povestisem despre costumul ”cafeniu”, vine într-o zi, alergând într-un suflet, să îmi spună: ”Știți, doamna Ligia, pe gardul vecinei stă așezat un costum cafeniu, veniți să îl vedeți…” A doua zi, mergând pe drum dau față în față cu vecina mea, un suflet extraordinar de pozitiv. Întreb vecina, soția îndurerată, care acum își împarte viața între biserică și cimitir, dacă soțul avea un costum ”cafeniu” (aici unde trăiesc acum culoarea maro înseamnă cafeniu). Și spre surprinderea mea, ea spune ”da”, cu ochii în lacrimi, și imediat mă cuprinde în brațe și îmi spune: ”Nici nu știam ce vecină credincioasă am!” …
Găleata cu apă…
Înainte de a începe acest nou episod, mă voi întoarce la o poveste spusă de mine anterior. Episodul în care făceam referire la mătușa Nina, refugiată din Basarabia, căsătorită cu un român, pe jumătate saș, stabilită la București, care a plecat dintre noi cu mulți ani în urmă. Precizarea finală, în cazul mesajului primit de la ea, este foarte importantă. Am scris că mi-a arătat, desigur, în vis, că acolo unde este acum, ea are grijă de un copil. Era foarte bucuroasă, entuziasmată chiar, de faptul că îngrijește o fată… Ea urca, în vârful unui deal, unde se afla o casuță, cu o găleată plină de apă proaspătă de la fântână. Interesant este faptul că aici, pe Pământ, mătușa nu a avut copii și mai mult decât atât, ea și-a dorit foarte tare să aibă… o fată…
Ligia Beatrice Vasilescu
Va urma...
Scară la cer... (16)
Mama sursa... acasă!
Am să fac referire, azi, la visul dintr-una din nopțile trecute. Tata, Filip ... acolo, de fapt, dincolo. Au trecut mai mult de 50 de zile de când aplecat dintre noi. Îl linișteam mereu spunându-i ce este moartea, spunându-i așa: ”Tată, se deschide o ușă și se închide alta. Treci dintr-o încăpere în alta, singura diferență este că nu mai poți se te întorci... în camera de unde ai plecat, unde s-a închis ușa...”. Vorbim de locul unde se află și îi spun: ”O să vin și eu mai târziu unde ești tu acum...la mama sursă, acasă. I-am repetat de trei ori, ”o să vin cândva acasă, acasă, acasă...” Îmi venea să merg să îl îmbrățișez, dar între noi era un spațiu cam de un metru, ca o ceață deasă... Și m-am gândit – ”cred că nu se cuvine să îl îmbrățișez”. El, însă, stătea neclintit, se uita la mine și nu spunea nimic, privea într-un fel mirat. Îi transmit telepatic: ”Cum, tu nu știi că acolo unde ești, este acasă? Cum de nu știi asta, doar ești acolo!” Vreau să închei cu faptul că nu am citit nicăieri despre ”mama sursă și acasă”. Nu am idee de unde vine această credință a mea, nedescoperită până acum.
Ziua am plecat la bancă să lucrez și aceasta este situată într-un fel de mall, dar mai mic... Merg în această clădire de șase ani și întotdeauna am văzut aici numai oameni tineri, niciodată bătrâni... Am urcat la ultimul etaj cu directorul meu adjunct, Alexandru, să bem un ceai. Când coboram scările rulante, la etajul doi, în mijlocul holului, un bătrân, care părea că stă și așteaptă, cam de vârsta tatălui meu, privea fix la mine... Îl întreb pe Alexandru: ”NU ți se pară că seamnă cu tata?” la care Alexandru răspunde: ”Seamănă...”.
Ligia Beatrice Vasilescu
Va urma...
Scară la cer... (15)
Maximilian
Pentru că am vorbit anterior de fiul cel mic, acum voi face referire la primul meu născut, Maximiliam. Era Paștele și mă aflam în biserică. Mi-am pus o dorință – ”să am un copil”. Și au trecut nouă luni și iată că a venit. Am trăit o experiență unică, extraordinară, la nașterea lui. Interesant este că am plătit să mi se facă anestezie epidurală și chiar mi-a fost făcută de către medicul anesteziolog al spitalului. Am stat în travaliu de la ora șase dimineața până la ora 16.00. Imediat ce m-am urcat pe masa modestă de nașteri, într-un spital simplu de stat, medicul a dat ordin: ”Scoateți-i imediat anestezia, că nu înțeleg nimic!” Nu putea, oare, sărmana doctoriță ginecolog să spună de la început că nu știe să asiste nașterea sub anestezie? Mi s-a facut o injecție după care au început durerile, în valuri, una după alta... Repetam într-una: ”Nu este adevărat! Nu este adevărat!” Doctorița mea se cățărase pe o masă, legăna picioarele, ca într-un balansoar, și răspundea, indiferentă la tot ce era în jurul ei: ”Ba este adăvărat, foarte adevărat!”.
Și de parcă acesta nu ar fi fost de ajuns, un instalator cu o geantă veche, plină cu instrumente, având și o cheie în mână, intră pe neașteptate, brutal, împingând ușa de perete, și întrebând: ”Unde e țava spartă?” În acest context am început să simt cam ce simte și copilul care urma să se nască... Auzeam o apă învolburată, tulbure, unde bebicul înnota. Și simțeam cum acesta, în loc să iasă în exterior, urca, cât mai sus, în interior... O doamnă doctor, necunoscută, care nu avea programare în sala unde mă aflam, vorbitoare de limbă rusă, de la care nu înțelegeam nimic pe atunci, a venit la masa mea și a început să îmi acorde asistență la naștere... Neprogramată, nechemată... Fără ea nu știu ce ar fi fost... așa că astăzi, privind în urmă, îmi dau seama că numai Dumnezeu a trimis-o. Vreau să precizez că doctorița mea era șefa secției, un medic respectabil. Eu am ajutat-o, ca jurnalist, să nu piardă secția deoarece exista un proiect prin care clădirii maternității, un edificiu istoric, vechi, urma să i se dea altă destinație, alta decât cea medicală. După episodul cu nașterea mea respectabila doamnă doctor a pierdut șefia, dar și clădirea. Nu am intervenit în niciun fel. Cred în justiția divină. Cred în efectul bumerang, după cum am mai spus. Faci rău, primești rău. Faci bine, primești binele înmulțit cu zece...
Ligia Beatrice Vasilescu
Va urma...
Scară la cer... (14)
Constantin
Mai avem câteva zile și trebuia să vină pe lume cel de-al doilea copil al meu. Nu știam ce nume trebuie să alegem pentru el. Mă rog să vină răspunsul, de undeva, de sus... Și a venit sub forma unui vis. Noaptea am văzut, în vis, desigur, un grup de bărbați, toți de aceeați înălțime, îmbrăcați în costume identice, pe dedesubtul cărora se vedea cămașa albă, descheiată la nasturele de sus, cu un rever apretat, călcat impecabil, care dansau în cerc. Și cântau în același timp, pe fundalul unei muzici divine. Auzeam sunetele pe fundal, dar undeva mai aproape, se auzea corul acestor bărbați strigând, cântând: ”Constantin, Constantin, Constantin...!” Mă trezesc dimineața și îi spun soțului – ”Cred că trebuie să aibă numele ... Constantin!” Soțul spune : ”Cum să fie acesta numele unui copil? Nu știu...” Și a rămas întrebarea în aer... La primul copil, Maximilian, a fost ușor deoarece soțul încă din copilărie spunea: ”Dacă voi avea un băiat, acesta se va numi Maximilian”... Iată că la al doilea băiat nu mai știa... nu se gândise că va fi și un al doilea... Singurul lucru care am putut să îl fac, ca o conexiune la acest vis, a fost să aleg ca naș de botez, pentru bebe, un ”Constantin!”, cel mai bun medic dermatolog din oraș și un sufet apropiat socrului meu, Valentin, și familiei lui. Iar numele, Ionuț, a fost hotărât de ziua nașterii lui, de ”Sf. Ioan”.
Chiar astăzi vorbeam cu soțul și el își amintește de ruda lui, Tuți, care trăia la București, originară din Iași, despre care spune: ”Uite cum zeci de ani, trăind în București, nu și-a pierdut accentul de ieșeancă...”. La care eu completez...” Da și soțul ei, Constantin, ce om extraordinar...o întreagă istorie trăită pe viu... povestea de legionari, Garda de Fier, de Antonescu, regele Mihai și multe, multe altele...” Au trecut mai mult de zece ani de când Constantin a murit într-o garsonieră modestă, la București... Avea peste 80 de ani... Iar Contantin era bunicul soțului meu, refugiat din Basarabia, la vremuri de restriște... Așa că îmi explic abia acum visul și au trecut doar ... patru ani...
Ligia Beatrice Vasilescu
Va urma...
Scară la cer... (13)
Porumbelul...
Soțul meu s-a îmbolnăvit. Ne-am adresat la toți medicii posibili și imposibili, din țară și de peste hotare. Analizele bune, nici o cauză medicală. În aceste momente de căutare a cauzei am cunoscut un om extraordinar, Andrei, cu o capacitate extrasenzorială deosebită, dăruită de divinitate, căruia îi voi dedica un capitol special. Un singur lucru exact mi-a spus legat de cazul soțului mei: ”Tu singură o să vezi cine și cum și mai ales cu ce, în vis...” Și așa a fost – unul dintre vise a fost o femeie spunând – ”Iată!” Deschizând palmele, am putut vedea acolo așezat un porumbel alb, care avea o rană la piept, din care curgea sânge... A doua zi când m-am întors de la serviciu soțul îmi povestește: ” știi, astăzi, un porumbel alb se lovea cu capul de fereastră, parcă vroia să intre în casă...” Locuiam la etajul opt al unui bloc cu zece etaje... ”de ce tocmai la opt să se lovească de o fereastră?, a fost primul meu gând... Desigur că am ieșit din boală (soțul meu, astăzi, refuză categoric să privească spre acea perioadă, ca și cum nici nu a existat), cu credință și mulți oameni trimiși de Dumnezeu să ne ajute...Colega mea de presă, Lidia, fiind atunci și ea, unul dintre aceștia, motiv pentru care îi mulțumesc și pe această cale...
Avatar
Eu, personal, am credința că filmele, și desigur cărțile de la care se conturează acestea, au la bază cel puțin un sâmbure de adevăr. Atunci când a apărut ”Avatar” imediat am înțeles legătura mea, personală, cu visele. Organismul, obligatoriu, trebuie să se odihnească prin așa numitul ”somn”. Dar cred că este mai mult decât atât fiind vorba despre ”avatar”. Și când spun aceasta mă refer la faptul că nu dormim, dar de fapt călătorim. Spiritul umblă liber în lume. Dincolo de cer și pământ. Noapte de noapte plecăm aproape sau ”departe” și dimineața, revenim. Nu de puține ori m-am trezit într-o stare de amorțeală, simțeam că nu îmi pot mișca picioarele. Iar de alte ori, spre momentul trezirii, simțeam ca o zgâlțâială sau electrocutare în tot corpul. Cineva apropiat chiar îmi spunea: ”…dacă nu îți mai intră sufletul înapoi în trup? ” La care eu am răspuns simplu, cu credință … ”intră, intră…” Despre aceasta voi mai vorbi… urmează să reiau această temă și în alte episoade…
Ligia Beatrice Vasilescu
Va urma...
Abonați-vă la:
Postări (Atom)





