Mecanismele memoriei si vietile anterioare

"De ce? Aceasta este, de cele mai multe ori, intrebarea care este pusa atunci cand ies la suprafata urme ale unei vieti trecute-si pe buna dreptate! Ce anume face ca ceva din noi sa nu uite? Prin ce mecanism corpul nostru traduce, in felul sau si intr-un mod foarte concret, un eveniment care nu apartine prezentului? Evident, nu este usor de raspuns la astfel de intrebari. Fiecare din noi suntem asemenea unei biblioteci.

Fiecare capitol, al unei singure carti din aceasta biblioteca, ar fi echivalentul unei intregi vieti si fiecare pagina a unui capitol ar contine mai multe post-scriptum-uri, care ar face trimitere la alte capitole, la alte carti si tot asa, la infinit.

Fiecare dintre noi poseda propriul limbaj, propriile chei, potrivite sa deschida un mare numar de usi secrete.

Corpul cauzal isi are salasul in zona inimii. Se poate spune ca germenii sunt localizati in ventriculul stang al inimii. Acolo se afla banca de date a unei persoane. In unele lucrari, este numit atom-germene. Este un fel de micro-cip conectat la sufletul fiecarei fiinte si care o urmeaza, fara gres, de la o viata la alta. Acest element subtil reprezinta memoria absoluta a fiintei respective, un fel de aparat de inregistrat total, audio si video, conectat in permanenta la constiinta si care inmagazineaza tot ceea ce traieste in acea fiinta.

Prin urmare, corpul cauzal, si cu atat mai mult atomul germen, contin si rezuma tot ceea ce suntem noi, in adancul fiintei noastre, dincolo de mastile unor personalitati succesive.
Asta inseamna ca la aceasta banca de date apelam pentru a readuce la suprafata amintirile, in timpul sedintelor de hipnoza sau orice alta metoda de regresie a constiintei.

Memoria unei fiinte reprezinta fiinta in intregul ei, cu traiectoria sa, cu echilibrul sau, cu pasii gresiti si cu reusitele ei, cu sensibilitatea sa. Prin urmare, nu putem face apel la o astfel de memorie asa, oricum, nici sa o folosim cu dezinvoltura si inconsecventa.

De fapt, noi toti suntem atat regizorii cat si actorii unui fabulos roman-foileton, care se joaca zi de zi si care ramane tot timpul unic. Ce anume determina ca un anume eveniment, mai degraba decat altul, sa-si lase amprenta asupra constiintei, apoi asupra corpului, astfel incat sa se transmita de la o viata la alta?

La modul general, este vorba despre incarcatura emotionala. Emotia trairii unei anume situatii este cea care are un impact mai mult sau mai putin profund asupra sufletului.

Psihicul nostru functioneaza de asa maniera incat sterge mai usor sau pune intre paranteze momentele fericite decat pe cele tragice. Noi evacuam in mod normal fericirea, in schimb ne concentram, in mod anormal, asupra nefericirii. Si atunci, de ce ne mai miram daca aceasta din urma genereaza adevarate chisturi in constiinta, sau provoaca rani greu de vindecat? Problema este, deci, aceea de a cristaliza emotia “negativa.”

Atomul-germene, banca noastra de date, este in contact permanent cu toate straturile personalitatii noastre. Daca aici sunt inmagazinate toate evenimentele, cu multitudinea lor de forme, se pare, totusi, ca dimensiunea emotionala este cea care domina, cel putin la nivelul actual al evolutiei umane. De indata ce traim ceva dificil, o parte din noi are tendinta sa se ancoreze acolo, ca si cum ar fi un fel de programare ancestrala.

Celulele noastre se imbiba, isi repercuteza suferinta asupra atomului-germen, o imprima in el, pana cand acesta o face sa iasa la suprafata, eventual intr-o alta viata, atat timp cat durerea este mereu prezenta, nevindecata, neasimilata.

De ce intr-o alta viata? Pentru ca o viata reprezinta un singur capitol dintr-o carte, un element din actiunea acesteia, din povestea ei si nu scoate in evidenta decat o mica parte din evenimente, dintre personajele-cheie sau dintre initiatori, in sensul de baza al cuvantului.

Astfel, de multe ori, se intampla ca o durere sa nu poata fi atenuata intr-o singura viata, sa nu poata accepta cauza care a provocat-o pentru ca, in final, sa ajunga la o totala impacare cu aceasta.

Pentru ca, o singura viata este prea putin, chiar daca, uneori, ni se pare ca o parcurgem lent. Pentru ca nu avem intotdeauna curajul sa ne infruntam spaimele…sau dezamagirile. De asemenea, pentru ca se poate intampla ca emotia, ca suferinta, sa nu apara decat in ultima clipa a unei existente.

Exista cateva scheme-tip in cazul emotiilor dificile. Acestea sunt patru la numar: frica, furia, razbunarea, culpabilitatea. Acestea pot marca, uneori, personalitatea, ca un fier rosu.

De ce o poveste, o intamplare, ies la suprafata la un moment dat, in viata asta si nu intr-o alta, sub forma unei anume dificultati? De ce acum si nu in urma cu cincizeci de ani, sau cu doua sute de ani? Daca marca aceea cauzala este foarte veche, trebuie sa ne gandim ca nu este deloc exclus ca ea sa fi reaparut, sub diferite forme, pe parcursul a mai multe existente, ca o misiune, ca o povara fara sfarsit, de care nu reusim sa ne eliberam.

Insa noi nu ducem aceeasi problema dupa noi, dintr-o viata in alta. Unele sunt tinute de rezerva, uneori foarte lungi perioade de timp, legile vietii si evolutiei facandu-le sa apara, la un moment dat, doar cand presiunea pe care o exercita este prea mare, sau cand apare posibilitatea de a fi depasite sau vindecate.

Orice rana trebuie sa fie recunoscuta in totalitate si apoi vindecata. Nu se pune problema de a uita, ci de a depasi, de a sublima. Un plan vast, care are drept scop sa faca din noi fiinte ce poseda cu adevarat o coloana vertebrala, barbati si femei care pot sa stea drept si care sa se indrepte spre o realitate tot mai luminoasa."


Extras din "Bolile karmice - cum sa le recunoastem, cum sa le intelegem, cum sa le vindecam", Daniel Meurois-Givaudan, Editura For You