Dovezi despre viata dincolo de moarte...

Experientele de viata dupa moarte au devenit atat de obisnuite incat aproape ca sunt considerate clisee. Un pacient a carui viata atarna de un fir de ata, este “transportat” printr-un tunel de lumina, se intalneste cu cineva (ingeri, Dumnezeu, parinti etc.) care ii spune ca trebuie sa se intoarca pe pamant.
Acest scenariu nu este deloc un cliseu pentru doctorul Jeffrey Long care a studiat aproximativ 1300 de experiente de viata de dupa moarte si pe care le-a publicat in cartea “Dovezi ale existentei Lumii de dincolo: Stiinta experientelor de viata dupa moarte”.

Potrivit cartii lui Long, indiferent de varsta si de nivelul intelectual, oamenii traiesc aproximativ acelasi scenariu de viata de dupa moarte. Printre experientele mentionate in cartea lui Long, se numara si cea a a psihologului Mary Joe Rapini. In virtutea meseriei sale, Rapini a lucrat cu foarte multi pacienti aflati in stadii terminale de cancer care i-au povestit mai multe episoade de viata de dupa moarte. Ea a pus de multe ori aceste povestiri pe seama tratamentelor medicale puternice pe care acesti oameni le primeau. In aprilie, 2003, insa, Rapini a experimentat ea insasi un astfel de episod, in urma unui anevrism. “Ii vedeam pe medici agitandu-se in jurul meu, infigand tot felul de lucruri in mine, apoi l-au sunat pe sotul meu. Cand m-am uitat in sus, am vazut aceasta lumina puternica. Nu era ca orice lumina obisnuita. Era cu totul diferita… Era luminiscenta… Si crestea din ce in ce mai mare. Ma tot uitam mirata la ea intrebandu-ma “Ce e asta?”. Apoi a crescut atat de mare, incat m-a inghitit si m-am trezit in acest tunel, care m-a dus in aceasta frumoasa incapere. Dumnezeu ma tinea in brate, si mi-a spus: “Mary Jo, tu nu poti ramane aici!”. Dar eu voiam sa raman, asa ca am protestat. “Nu pot ramane?! De ce?”. Si am inceput sa enumar toate motivele pentru care ar fi trebuit sa raman. Si atunci mi-a spus: “Ai iubit vreodata in viata ta pe cineva, asa cum te-ai simtit tu iubita aici?”. Si am raspuns: “Bineinteles ca nu. Este imposibil. Eu sunt om!”. Si atunci mi-a spus: “Poti mai mult decat atat!”.

Desi unii pot spune ca experianta traita de Rapini poate fi o reinterpretare a povestilor pe care le-a tot auzit de-a lungul carierei sale, Jeffrey Long spune ca aceste experiente sunt aproximativ la fel atat pentru cei care au cunostinte despre experiente de viata de dupa moarte, cat si pentru cei care n-au discutat in viata lor despre un asemenea subiect. “Am si marturiile unor copii mai mici de 5 ani care au experimentat astfel de situatii si care sunt aproape identice cu ale unor copii mai mari si cu ale adultilor. Nu conteaza nivelul intelectual la care ajunge o persoana, experientele vietii de dupa moarte sunt aproape identice”, a explicat Long. De asemenea, Long spune ca si persoane nevazatoare din nastere au descris scene asemanatoare cu persoanele vazatoare.

Potrivit lui Longa, experientele de viata dupa moarte au cateva caracterisitici comune: lumina puternica, simturi dezvoltate, reunirea cu rudele decedate si schimbarea pentru totdeauna a omului care a revenit la viata.

Calea, Adevarul si Viata

Sufletul...

Neurochirurg de la Harvard: Exista viata dupa moarte...

Un profesor de la Universitatea Harvard, care credea ca toate lucrurile in viata au o explicatie stiintifica, a povestit ce fel de experiente a trait cat timp a fost in moarte clinica si cum si-a schimbat complet conceptiile.

Doctorul Eben Alexander, care timp de 15 ani a fost profesor neurochirurg la Harvard, s-a imbolnavit de o forma foarte grava de meningita in 2008 si timp de sapte zile a fost in moarte clinica. Cu ajutorul medicilor de la spitalul din Virginia, SUA, a reusit sa isi revina.

Patru ani mai tarzu, Eben Alexander a hotarat sa scrie o carte in care povesteste ce fel de experiente a avut in acele sapte zile, cat timp a fost in moarte clinica. "A fost ca o adevarata odisee. Am ajuns intr-un loc in care erau peste tot in jurul meu fluturi si nori pufosi, iar pe fundal rasuna un cantec care imi crea o stare de relaxare si de bucurie. La un moment dat am fost intampinat de o fata tanara, frumoasa si cu ochii albastri, care a stat alaturi de mine in tot acest timp", marturiseste doctorul.

Barbatul spune ca, fiind neurochirurg, credea ca toate lucrurile care ni se intampla in viata au o explicatie stiintifica si ca cei care sustineau ca au avut experiente la limita dintre viata si moarte exagereaza.

Totusi, trairile pe care le-a avut in acele sapte zile l-au schimbat complet si l-au facut chiar sa creada ca exista viata dupa moarte. "Stiu ca descrierea mea pare desprinsa dintr-un film de la Hollywood, insa vreau sa le spun persoanelor sceptice ca ceea ce traiam era real si nu o simpla fantezie. Aceasta experienta m-a apropiat de Dumnezeu si m-a facut sa inteleg ca ne iubeste pe toti neconditionat" incheie Eben.

Copiii, îngeri pe pământ!

Un adult afla ce putine stie atunci când un copil începe sa-i puna întrebari.

"Copii când sunt mici vor sa devina adulti ca sa aiba drepturi depline. Adultii vor sa fie mai în vârsta pentru a fi respectati ca si oameni întelepti, iar batrânii vor sa mai redevina copiii sau macar adolescenti pentru a retrai viata cu mintea de la apusul vietii. Niciodata omul nu a fost multumit cu starea sa si nu s-a bucurat deplin de vârsta aducatoare de daruri specifice si de clipa unica a fiecarei zile. Toate experientele adunate, placute sau mai putin placute, sunt lectii de viata, sunt „examene luate sau picate”, sunt întâlniri sau despartiri de Dumnezeu.

Copilaria am vrea sa dureze o vesnicie. Atunci povestile prind viata si simtim ca zburam. Toata lumea, toate visurile, toate razele sunt ale noastre. Prichindeii nu stiu de rautati, au acea candoare, curatie si lumina pe care noi, adultii, am pierdut-o pe cale. Cu suflete de plus ei sunt prezente îngeresti pe pamânt. Daca vrei sa vezi Raiul pe pamânt, priveste în ochii unui copil! Când copiii se cearta si îsi spun: „Te urasc, nu ma mai joc cu tine niciodata!” Si încep sa se joace separat. Dar dupa câteva minute, se joaca din nou si îsi împart jucariile. De ce? Pentru ca la vârsta aceea, fericirea este mult mai importanta decât mândria! Ce pacat ca între timp noi am crescut…!

Când esti îngeras mic si crezi ca totul e posibil, ca Luna chiar se uita la tine si ca stelele îti zâmbesc si le pui nume, parca lumea e mai buna, mai frumoasa, mai plina de viata. În timpul când traim momentele magice ale copilariei, citim povestea aleasa de noi si calatorim cu personajele într-o lume mirifica, avem convingerea ca parintii nostri sunt un univers solid si stabil si ne simtim cel mai bine. Oare cum e alaturi de Parintele Ceresc când „ne citeste povestea de seara”?! Când suntem mici cea mai „înspaimântatoare” propozitie este „Te spun lu’mama!” Oare cum ar fi atunci când am auzi „Te spun lui Doamne-Doamne!” De fapt din asta gustam cu totii…

Un adult afla ce putine stie atunci când un copil începe sa-i puna întrebari. Pentru ca nu ceea ce îi lasi copilului tau, ci ceea ce lasi în copilul tau este important! Spunea cineva în gluma, ca un copil face iubirea mai puternica, zilele mai scurte, noptile mai lungi, portofelul mai gol, casa mai fericita, trecutul mai nesemnificativ, viitorul mai important si sufletul mai colorat. Iar Dostoievski era de parere ca unui copil poti sa-i spui tot, tot: „Întotdeauna m-a uimit cât de putin cei mari, tatii si chiar mamele, îsi cunosc copiii. Copiilor nu trebuie sa le ascunzi nimic sub pretextul ca sunt înca mici si e prea devreme pentru ei sa stie ceva. Ce idee trista si nefericita! Si ce bine îsi dau seama copiii ca parintii lor îi cred prea mici si prea nestiutori, când ei, în realitate, înteleg totul. Adultul nu stie ca, pâna si în chestiunea cea mai dificila, copilul îi poate da un sfat util.”

Cu timpul am crescut, lucrurile s-au complicat, noi ne-am complicat. Inimi frânte, orgolii, dureri, jertfe, invidii, greseli, neputinte, lacrimi, toate au încondeiat paginile vietii fiecaruia. Acum, unii dintre cei ce au copii si nu numai, înteleg de ce în copilarie, mama tremura când eram egoist, se supara când eram nedrept si izbucnea în lacrimi când o minteam. Pentru ca mult iubita mama îsi dorea sa cresc frumos !

Asadar, socotesc ca în Biserica nu sunt tineri, adulti si batrâni, ci doar tineri sau copiii de diferite vârste. Ca poti sa ai 16 ani si sa te comporti sau sa gândesti mai matur decât cineva de 28 de ani, sau sa ai 31 de ani si sufletul si mintea ca la 85, obosit si trist cu oarece regrete melancolice, si poti sa ai 59 de ani si sa fii mereu proaspat, plin de viata si cu lumina aprinsa în suflet. Sunt mereu copii copii, copii mari si batrânei copii. Prin copii ne descoperim dragostea neconditionata, ne reinventam continuu, recuperam iubirea si viata si mai ales regasim copilul din noi de care, de ce sa nu recunoastem, uneori ne este asa de dor !

Si aceste modeste slove, le-a scrijelit pe un perete al inimii un adult care nu a uitat niciodata copilul din el…"

ierom. Hrisostom Filipescu 
http://www.doxologia.ro