Spiritul nostru poate zbura unde mintea nici macar nu isi poate imagina. Fiecare om are un spirit etern, un calator printre vieti, o stea care nu inceteaza sa straluceasca niciodata...
Scară la cer... (22)
Covorul
Tata Filip iubea glumele. Orice greutate oricât de mare ar fi fost o depășea cu zâmbetul pe buze. Toți cei din jurul lui râdeau de fiecare dată în hohote… A fost adus la spital cu Salvarea având o stare destul de gravă, fizic vorbind, și cu toate acestea ce credeți? Făcea glume… pe seama medicilor, asistentelor, a tuturor celor din jur. Și el însuși râdea , de se zgâlțâia până și abdomenul lui masiv fiind un om înalt de 1,85. Colegul meu, Ion, care era alături de mine, la Secția de internare, îi spune nedumerit tatălui meu, cu o grimasă firavă în colțul gurii: ”Cum domnul Filip dumneavoastră mai puteți glumi?” Tata îl privește în ochi și imediat îi răspunde: ”Eu și înainte să mor o să mai fac o … glumă!” Nu am fost lângă el în momentul acela, dar visele mele au demonstrat că și acolo unde este acum el, când poate, dacă i se permite, face glume. Cred că este felul lui de a-mi arăta că ”DA”, ”există viață dincolo de moarte! Iar el trăiește acolo!”
Într-unul din vise simțeam că îmi spune o glumă, dar mi-a fost cam greu să o înțeleg, în sensul că textul pentru mine era indescifrabil. Important este că am simțit că era o glumă venită din partea lui. Dar cel mai recent caz este legat de un covor, așa cum este și titlul povestirii de azi. Săptămâna trecută am mers la tata acasă pentru a face curățenia de primăvară. Am scos covorul din sufragerie și l-am lăsat afară, la aerisit. Acolo a rămas podeaua goală, fără covor. Noaptea visez că merg la căsuța lui și … surpriză … văd covorul meu din sufrageria mea de acasă la tata, în camera lui de zi, adică sufrageria lui. Și mă întreb dintr-o dată : ”Cum? Cum a ajuns aici covorul meu?” Întorc privirea într-o parte, privesc din profil și simt că undeva din spate, pe partea dreaptă a umărului meu, se afla conturată silueta energetică a tatălui meu. Îi simțeam prezența și într-un fel, respirația… Atunci imediat mi-am spus – ”A, tu, tată, ai făcut asta… e gluma ta… înțeleg… cred că ai vrut să spui ceva de genul – ai luat covorul meu, lasă că îl iau și eu pe al tău…”
Ligia Beatrice Vasilescu
Va urma...
Scară la cer... (21)
Crucea de foc
Era seară și mă aflam în vizită la colega mea, Teodora, într-un cartier îndepărtat al Bucureștiului. Obosită, mă întind pe canapeaua ei din sufragerie. Ea se așează la picioarele mele, în partea dreaptă a patului. Se uita la televizor. În cameră era o lumină vagă, galben muștar. La un moment dat, într-o stare de semi-adormire, deschid ochii și văd pe fruntea Teodorei o cruce de foc. Marginile crucii ardeau cu un foc stălucitor, galben aprins, aproape orbitor. Mă simțeam ca într-un basm unde, după cum știți, se spune, pe drept cuvânt, că ”la soare te poți uita, dar la dânsa ba”. Așa simțeam și eu... Închid ochii și merg cu odihna mai departe, pe drumul meu... Văd un bărbat cam la vreo 30-35 ani, care aplecând capul cu toată fața se uita la mine. Privirea lui pătrundea adânc în sufletul meu să vadă cine sunt... Mă gândesc în acel moment că este un vis, poate... Dimineața, Teodora îmi spune: ”Știi, aseară am văzut o umbră aplecată, asupra ta, care te privea...” Au trecut ani și ani de atunci și zilele trecute, spre surpriderea mea, am aflat că există un astfel de om, exact ca în visul meu sau ce a fost atunci în seara aceea... Și se ocupă de măsurarea câmpului energetic la un Institut de biofizica, în Ucraina... Ce a însemnat aceasta, numai bunul Dumnezeu știe!
Tabloul
O zi de primăvară, cu soare… totul revenea la viață, după o iarnă grea și geroasă. Teodora, colega mea de serviciu, de care mă apropiasem în ultima perioadă, îmi spune, într-o dimineață: ” Hai cu mine la casa părinților mei de la țară, lângă Buzău, mergem cu șoferul redacției noastre…”. Ok, am plecat din București încet, încet… Mă gândeam că ne vor întâmpina părinții Teodorei și când colo ne aștepta o casă goală, părăsită… Pe un perete se afla doar un tablou cu părinții Teodorei, plecați de mult din viață… Doi oameni, bărbat și femeie, respectiv soț și soție, trecuți de 40 de ani, cu fețe luminoase, frumoși, cu ochi mari, pătrunzători… Am înconjurat casa, în spatele căreia se afla o livadă cu o diversitate de pomi fructiferi, toți înfloriți și frumos mirositori, un colț de Rai aici pe Pământ. O excursie de vis… M-a întrerupt din visare Teodora când mi-a spus: ”Hai la cimitir, la mormântul părinților mei”… Ok, hai…Găsim cimitirul, intrăm pe poarta principală, dar Teodora dintr-o dată îmi spune: ”Știi, nu am idee unde este mormântul…!” Nici nu a terminat bine fraza că eu îi răspund : ”Stai că te duc eu acolo!” Și am dus-o exact la locul unde își aveau odihna de veci părinții Teodorei… Pașii mei se îndreptau spre locul căutat de parcă nu îi duceam eu, mergeau singuri… Au trecut mai mult de 20 de ani și încă mai văd, atunci când închid ochii, tabloul de pe peretele casei părăsite, ai cărei pereți erau triști și goi…
Ligia Beatrice Vasilescu
Va urma...
Scară la cer... (20)
Sfântul Nicolae
Săptămâna trecută am simțit cum un câmp energetic negativ se abate asupra activității noastre. Aici ca o paranteză aș vrea să spun că din momentul în care am început să scriu ”Scara la cer” eu, personal, m-am schimbat mult… am început să simt mai puternic vibrațiile… pozitive sau negative, de la oameni sau fapte. Întotdeauna am simțit când intram într-o încăpere dacă acolo este câmpul curat sau nu… Explicațiile pe înțelesul meu le-am primit acum… după mai bine de 20 de ani… Revenind la faptul că ni se puneau piedici în activitate vreau să povestesc că pentru prima data în viață nu am intrat în panică, dar am început să mă rog, un fel de meditație personală. Am închis ochii, m-am întins în pat, ziua în amiaza mare, pe la ora două… Întrebam – ce să fac Doamne ? Au trecut nici cinci secunde și am vizualizat imaginea Sfântului Nicolae, ca într-o icoană… Atunci am înțeles că trebuie să mă rog la Sfântul Nicolae. Era nevoie de o minune pentru ca activitatea mea să meargă mai departe. Am apelat la rugăciunea Sfântului Nicolae și a doua zi s-au găsit soluții care au demonstrat că totul era simplu, deloc complicat…așa că totul s-a rezolvat ca printr-o minune…
Ligia Beatrice Vasilescu
Va urma...
Scară la cer... (19)
Trei, număr divin?
Trei... să fie aceata un număr divin ?... Primul exemplu care îmi vine în minte este legat de cele trei degete cu care ne facem cruce... Ne rugăm la trei – ”Tatăl, Fiul și Sfântul Duh”... Exemplele ar putea continua...
Ce vreau să spun astăzi este că Dumnezeu a hotărât ca tatălui nostru Filip să i se nască trei suflete divine – Gabriel, Laurențiu și eu... A trebuit să plece tata dintre noi, ca să putem să ne descoperim unul pe altul... să descoperim acest triunghi dat de Creator. Și am rămas pe gânduri mai ales că, nu întâmplător, trei persoane apropiate mi-au spus o constatare înțeleaptă: ”este foarte rar cazul în care se nasc într-o familie trei ființe alese de Dumnezeu... toți trei aveți calități și inspirație divină...”
...Am avut un vis unde eu, puternică am spus – ”mai departe Doamne, dacă vrei să iei pe cineva din famila mea, ia-mă pe mine! Mie nu mi-e frică și știu că unde voi pleca este ... acasă!” Nu știu de unde această forță interioară, pentru că în realitate știam că îmi este frică, dar poate a dispărut... Cert este că din acest moment, în care am fost fermă, coșmarurile mele au încetat. Și de aici am înțeles că trebuie să dăm dovadă de tărie de caracter, aici, acum, dar și în viața de dincolo...
Ligia Beatrice Vasilescu
Va urma...
Scară la cer... (18)
Oameni îngeri
Vi s-a întâmplat oare să vă ajute cineva pe stradă, într-un magazin, la un ghișeu...oricând și oriunde...fără să cereți ajutorul? Da, mi s-a întâmplat, cred că acesta este răspunsul fiecăruia dintre noi. Așa am ajuns la concluzia că există aici, pe Pământ, cu noi și printre noi, oameni îngeri. Nimic nu este întâmplător. Totul este calculat. Când ne naștem, cu cine ne întâlnim, de cine ne despărțim, cum alegem alt serviciu sau cum și când ne duc pașii în altă țară, alt oraș... alți oameni, necunoscuți, dar pentru care avem senzația că îi cunoaștem de ani și ani. Întotdeauna am avut sentimentul că noi oamenii suntem așezați pe o tabla de șah – unii sunt cai, alții împărați sau regine și unii ... nebunii de ce nu? Cineva, mai presus decât noi, ne mută pe această tablă de șah, unele piese le elimină pe celelalte, cineva pierde, cineva câștigă și jocul se repetă iar și iar...
În acest week-end am fost la Iași. Aveam o pornire pe care nu am mai simțit-o niciodată. Cum tușea cineva, eu scoteam din geantă o bomboană mentolată și o ofeream...”uitați cu aceasta veți scăpa de tuse...” Înainte de a materializa această pornire a mea și eu tușeam, după ce am oferit bomboane în stânga și dreapta și tusea mea a luat sfârșit...
Ligia Beatrice Vasilescu
Va urma...
Abonați-vă la:
Postări (Atom)





