Scară la cer




Între normal și paranormal

Scară la cer… 

• Primul pas… prima treaptă

Noapte, vis, existență paralelă. Pentru mine una așa este și foarte mult aș dori să știu dacă mai sunt pe undeva oameni ca mine… Aceasta este determinarea cu care am pornit la acest drum, al peniței, al scrisului, al ideilor așternute pe coala albă de hârtie. Cuvintele ”Scară la cer” au venit de undeva departe de mine, dincolo de ce sunt eu, dintr-un subconștient care dictează, uneori, ce să facem, încotro să ne îndreptăm pașii, unde să mergem sau unde să ne oprim…Auzind aceste cuvinte fiind într-un dialog eu cu mine însămi nu am înțeles imediat sensul lor… dar în următoarele ceasuri și zile, da, am înțeles mesajul. El este simplu, cât se poate de simplu. ”Cât trăim trebuie să ne construim, noi oamenii, o scară… o scară la cer”. Pornind de la această idee am să vorbesc în mai multe episoade despre experiențele mele, mesajele primite, dialogul sau monologul, călătoria în lumea de dincolo… toate în 99 la sută din cazuri … prin intermediul visului. Voi încerca să aprofundez existența paralelă cu interviuri, povestiri, declarații ale altor oameni, unii dintre ei, prin natura meseriei având această oportunitate de a primi semne de la cei plecați dintre noi. Ce mi se pare și mie interesant în cazul meu este că nu caut semne cu orice preț, nu am depus eforturi să ajung acolo unde mintea omenească cu greu poate pătrunde…
Totul la mine a decurs cât se poate de firesc, de natural. Totodată, am avut și am norocul să cunosc oameni cu deschidere paranormală dar aceasta în primul rând din curiozitatea de jurnalist care mă caracterizează. Voi vorbi cu ei și despre ei, dar cu permisiunea lor, desigur. Mi-au trebuit 20 de ani ca să mă înțeleg pe mine, să înțeleg primele mesaje, să înțeleg sensul vieții mele, să înțeleg de ce am fost lăsată pe Pământ să îmi îngrop nu un părinte ci trei părinți, bunici, socrul meu iubit, alți oameni dragi, apropiați… Nu mi-am propus… dar de la toți am primit semne…în vis. Ceea ce povestesc unii oameni că văd în moartea clinică, eu am avut și am privilegiul de a vedea în vis. Dacă sunt oameni ca mine tare aș vrea să știu de existența lor. Am avut multe momente grele, cumpene, lacrimi, mii de lacrimi. Întotdeauna m-am întrebat de ce am fost lăsată să merg mai departe…
Acum știu, aveam și eu menirea, ca noi toți dealtfel, să construiesc scara spre cer… Aceasta este doar prima treaptă…Vom parcurge toate treptele împreună…

Viața ne-a fost dată cu un sens, am venit pe lume cu scopul bine determinat de a face ceva, o menire, am primit misiunea de a fi prezenți aici, acum, în același timp material, noi toți, eu și voi... 
Desigur, prima întrebare – care este misiunea mea? Simplu, se rezumă la trei cuvinte – ”Scară la cer”. Aceasta este misiunea mea, dar și a ta. Cât trăim să ne construim, treaptă cu treaptă scara la cer, scara spre cer, locul unde vom ajunge mai devreme sau mai târziu... urmăriți episoadele noastre și haideți să construim împreună această necesară scară la cer,  fără de care viața pământeană nu ar avea niciun sens.





Începutul 

           Să dau timpul înapoi este ca și cum aș întoarce ceasul și l-aș potrivi... undeva, demult, în copilărie, la vârsta de numai 6-7 ani. Am avut o boală considerată pe atunci ”boala copilăriei”, adică oreion. Nu era vaccin pentru așa ceva pe vremea aceea. Știu că am avut febră foarte mare. Tata vorbea cu mine dar apoi mă gândeam ce a spus, dacă așa a spus sau doar mi-am imaginat... Cred că de aici a început totul. Acum mă gândesc că probabil am avut o deschidere a unor câmpuri energetice, necunoscute, dar care fac legătura directă cu lumea de dincolo. Dincolo de materie, de ceea ce simțim și de ceea ce vedem și chiar dincolo de limitele înțelegerii umane.
          Scriu și adun astfel de momente cu gândul de a-mi demonstra mie dar și întregii lumii că viața continuă chiar și după trecerea noastră în neființă. Au trecut anii și totul a început mai accentuat în urmă cu 20 de ani. Am visat pe bunica, de care mă îndepărtasem deoarece nu îi înțelegeam comportamentul, spunând – ”eu nu am murit, eu mai trăiesc încă... și râdea...” La câteva ore de la trezirea din acest vis, un telefon mă anunța că bunica murise cu o săptămână în urmă. Foarte mult timp am avut coșmaruri legate de ea și acestea au durat câțiva ani. Toate au luat sfârșit când am mers la biserică am aprins o lumânare și am spus că am iertat-o. Într-unul dintre vise era agitată și a spus că mă lasă în pace dacă voi cumpăra un costum tricotat de la un magazin pe care îl văzusem cu o zi în urmă. Am cumpărat costumul și s-a liniștit. Vreau să precizez că ea era croitoreasă la o casă de modă renumită din București și în același timp avea ca pasiune tricotatul. Aceasta este doar o întâmplare. Legătura mea cu cei de dincolo a continuat, desigur, în cea mai mare parte prin intermediul viselor.
         Am primit și primesc mesaje în vis de la apropiați, cunoscuți, dar și necunoscuți. Cele mai profunde mesaje sunt de la cei dragi inimii mele – mama, tata, Maricuța...în vise, dar am putut să îi văd pe unii, necunoscuți și nu numai, și în stare de veghe, aș spune un semi-somn... Așa s-a întâmplat cu 20 de ani în urmă când citeam o frază interesantă într-o carte, care spunea așa – ”dacă suntem puternici, ei, cei din lumea de dincolo ne dau semne”...eu spun, da, sunt puternică este ok să primesc semne și în acel moment ușa camerei mele s-a deschis...M-am speriat, mi-am facut cruce și totul s-a oprit... După câteva ore însă, un bătrânel, semănând leit cu celebrul Einstein, cu mâinile la spate, trecea prin drepul ușii mele și a intrat înn bucătărie. Eram singură acasă deși locuiam în acea vreme cu cei doi frați gemeni, mai mici...



Urcăm sau coborâm …

   Treaptă cu treaptă…Uneori visez că fug, urc sau cobor…Am trăit câțiva ani într-un bloc cu zece etaje la bunica Teodora, mama mamei noastre, maia Dia cum îi spuneam noi copiii. Ne jucam zilnic sus, pe terasa blocului, construită solid, cu parapeți înalți, și unde era o ”Mare” de pietricele. În visele mele, liftul în acest bloc niciodată nu funcționează. Și fug, pe scările reci, de ciment rezistent (a rămas neclintit chiar și la cutremurul din martie 77, de peste 7 grade), ținându-mă de bara fixată pe gratiile bine sudate de fier. Fug de bunica. Fugeam în realitate și fug, în continuare, în vis. Dar, după cum am mai spus și anterior, totul s-a oprit după ce am iertat-o pentru tot și pentru toate momentele rămase neexplicate între noi.
   Trăiam la ea, la bunica Teodora și aveam 13 ani iar frații mei gemeni doar 10 ani când am primit nefericita veste că mama, care era internată în spital, a murit. Mama, Elena, avea pe atunci 36 de ani. În ziua morții ei se pronunțase divorțul de tata. Spun aceasta deoarece noi, copiii am fost întrebați de maia Dia dacă rămânem la ea sau plecăm la tata. Nu știam. La cimitir, însă, în timp ce groparii aruncau cu lopețile lor grele pamântul uscat peste sicriul mamei, o caldură puternică și o lumină caldă m-a luat și m-a dus direct în brațele tatei.
   Atunci am înțeles că hotărârea aparținea mamei care ne trimite la tata. Ea nu mai este, doar el ne-a mai rămas. După înmormântare, am plecat cu bunica Teodora acasă. M-a supărat. A luat o decizie care a adus multă suferință în sufletul meu și am hotarât să nu mai vorbesc cu ea. Am adormit plângând, dar în același pat cu bunica, pentru că acolo îmi era locul. M-am trezit noaptea cu o lumină orbitoare. Era o lună mare, imensă, roșiatică care staționa fix în fața ferestrei. Emana o căldură și o liniște sufletească extraordinară. Aproape că nu există cuvinte pentru a descrie această senzație de calmitate și pace nesfârșită. Teleghitată, hipnotizată am întins brațele spre bunica și am luat-o în brațe. Așa îmi spunea lumina să fac…Să o iert. Să o iubesc indiferent dacă merită sau nu… Acum înțeleg că dincolo de materia pe care noi o putem vedea, sentimentele lumii de dincolo sunt pure, calde, tandre. Acolo este încorporat tot binele din lume, tot pozitivul din toate câte sunt, cele văzute și nevăzute…Au trecut anii și mă gândeam că a ramas ceva neterminat în relația mea cu mama… Gândul meu făcea referire la faptul că atât timp cât a trăit, ea, ca mamă, niciodată nu m-a cuprins în brațe… Și nu a durat mult… a venit noaptea în visul meu și m-a îmbrățișat… Am simțit căldură…și totul a durat parcă o veșnicie. Nu a venit în grabă, a fost totul cât se poate de firesc și natural. Simțeam că vine de undeva de sus, de unde avea ceva de făcut, o îndeletnicire, munca care i-a fost încredințată de către Creatorul nostru, dar am simțit că a avut permsiunea, i-a dat voie… să mă liniștească… Și chiar a reușit pentru că, după aceea, niciodată nu am mai simțit nevoia acestei îmbrățișări de… mamă.





Încă o treaptă spre jumătatea mea… 

   Am încercat oarecum cronologic să povestesc… Nu este ușor pentru că năvălesc informațiile, amintirile, semnele, unele peste altele, câteva venind mai repede ca celelalte…  Dacă îmi amintesc bine, de Sfântul Andrei, fetele visează ursitul. Trăiam singură într-un apartament închiriat. Era de fapt momentul (re)descoperirii credinței în divinitate, undeva în interiorul meu, într-un lăcaș închis cu lacătul. Atunci când mi-am pierdut mama, la doar 13 ani, am spus că nu, nu există Dumnezeu. Dar, după zece ani, la aproape 23, ultimul leu din buzunar îl dădeam pe o lumânare la biserică. Cineva parcă mă dădea afară din casă și îmi ducea pașii la bisericuța de lângă mine. Veneam optimistă acasă, cu bucurie în suflet, chiar dacă nu aveam nimic de mâncare. Nici foame nu simțeam, eram cuprinsă doar de liniște și pace sufletească. La puțin timp după întoarcerea mea de la biserică, de fiecare dată apărea, într-un fel, mâncare. O vecină bătrână, pe care nu o cunoșteam, bătea la mine în ușă și spunea – ”uite, mamă am scos din cuptor prăjituri calde și ți-am adus și ție…”.
    Altădată, colegi de serviciu, soț și soție, au batut la mine la ușă cu o oală mare de ciorbă rugându-mă să le dau voie să folosească aragazul meu și așa mâncam și eu o farfurie de mâncare… Dar nu sufeream deloc, totul era natural și pozitiv, în sufletul meu desigur. Era perioada desprinderii de părinți, tata se recăsătorise cu Marica, care din punctul meu de vedere, privind azi înapoi, realizez că ea era jumătatea lui cu care trebuia să se întâlnească aici pe Pământ. Maricuța a venit la mine unde stăteam și pe ascuns mi-a pus busuioc sub pernă. La plecare mi-a spus să nu îl iau de acolo, că o să-mi visez ursitul. Am zâmbit, m-am întins în pat și gândul meu a fost: ”Doamne, te rog, numai din cei pe care îi cunosc să nu visez vreunul, chiar nu îmi place niciunul dintre ei…”  Dimineața surpriză – îmi aduc aminte o față, un pardesiu negru, cam uzat, din piele, lung, cu o curea la brâu ce se încheia într-o cataramă… Acum am realizat că semăna cu pardesiul pe care îl purtau naziștii… Un model vechi, ciudat, cine să fie? Era sus pe un deal și a întins mâna spre mine să mă ridic și eu sus, pe acel deal… Visul s-a terminat și nu știam dimineața dacă am urcat sus, așa cum mă invita mâna întinsă spre mine…
   După câteva luni bune, spre toamnă, aflându-mă într-o deplasare de serviciu am întlnit…pardesiul. Acesta mi-a atras atenția. Era exact ca în visul meu. Au trecut câteva luni și ne-am căsătorit. În toamnă ne-am cunoscut și în ianuarie, în iarnă deci, ne-am căsătorit. Nu era dintre cunoscuții mei și da, am urcat dealul, deși în visul meu finalul nu era bine evidențiat. Între timp, această jumătate a mea, aflată la sute de kilometri depărtare de mine, în altă țară, stătea în fața unei fântâni arteziene într-un parc central și se gândea – ”Doamne, trimite te rog pe cineva în viața mea”… și m-a trimis pe mine…Întâlnirea a avut loc la jumătatea drumului… Aceasta pentru mine a fost și este dovada că într-adevăr Dumnezeu aruncă pe Pământ două jumătăți de măr care trebuie, într-un fel sau altul, să se întâlnească pentru a forma mărul complet, întreg, așa cum a fost el creat initial de mama natură.



Înainte de prima treaptă

Cum s-a materializat idea…
   De fapt cu aceasta trebuia să încep și anume momentul în care am ”vizualizat” prima treaptă sau mai exact cum a apărut ideea care, ulterior, s-a materializat în cele trei cuvinte magice – ”Scară la cer”.
Noapte, somn, vis. Cele mai profunde, relevante și cu mesaj vise au loc dimineața între ora 4 și 6. Ele sunt proaspete, înainte de trezire, le putem ține minte cu ușurință. În plus, între aceste ore există o deschidere a unor câmpuri energetice a celor două lumi paralele. Cel puțin așa am simțit eu. Chiar astăzi am auzit pe cineva spunând : ”visele sunt de la cel rău..., nu le lua în seamă”. Eu, una, nu cred. Nu cred pentru că am dovezi în acest sens, inclusiv dovezi materiale, de natură fizică, științifică, despre care voi vorbi în capitolele următoare.
   Astăzi fac referire la momentul premergător nașterii ideii – ” Scară la cer ”. Este vorba despre un vis – pe cer nori albi, pe un fundal albastru deschis, un cer senin, o imagine ca în desenele copiilor (când le spunem acestora desenați nori și soare). Deodată cineva, ca și cum ar da o draperie de o parte și de alta a ferestrei sau Cortina, la o sală de spectacol, exact așa, acest personaj nevăzut, a dat și norii, în stânga și dreapta. De undeva de sus, mai sus decât norii, am auzit o voce bărbătească, cu un glas ferm, dar melodios, care spunea așa : ”voi, oamenii nici norii nu puteți să îi zgâriați”. Când m-am trezit am realizat sau poate subconștientul meu spunea că acel glas era al Domnului nostru Iisus Hristos. Toată ziua următoare mergeam prin casă și mă întrebam încontinuu ce vrea să însemne aceasta? Și pe acest fundal, de undeva de departe, un gând îmi străfulgeră mintea și acest gând era simpu, materializat, după cum am mai spus, în numai trei cuvinte – ”Scară la cer”…Cred că avem nevoie de aceasta pentru ca Divinitatea, așa cum este ea structurată, să aibă o părere ceva mai bună despre noi, oamenii, care ne-am îndepărtat de credință, bunătate, pozitivism, și nu din rea voință, ci din cauza goanei nebune după asigurarea existenței de zi cu zi.




O altă lume... 

   La un moment dat, am suferit o cumpănă foarte mare... Era timpul schimbării. Și trebuia să schimb serviciul. Locul meu de muncă reprezenta totul pentru mine. În ziua aceea mi-a fost clar că un capitol din viață mi se închide. Iar eu simțeam că este sfârșitul lumii. După-amiază. Vin acasă și mă întind în pat, sleită de puteri deoarece am plâns încontinuu câteva ore bune. Dintr-o dată simt cum sufletul meu iese din corp și urcă încet spre tavanul casei. Mă văd întinsă în pat și merg mai departe. Un soare puternic, mare, roșiatic, emana o căldură extraordinară. Liniște sufletească. O senzație de bine nesfârșit... În acel moment spun – ”Doamne, ce bine este aici, nu vreau să mai plec, mi-am găsit locul ideal pentru sufletul meu...” În același timp încep să văd ... oameni. Cel puțin cinci rânduri de oameni așezați paralel, la un metru unul de altul, forma așezării lor de un calcul matematic perfect... Toți priveau în jos.
   Și apoi văd de ce – privirea lor era îndreptată spre palmele deschise pe care stăteau deschise cărți...Toți citeau... Ei veneau spre mine, dar eu mergeam printre aceste rânduri de oameni, numai că în sens invers. Dacă ar fi ridicat privirea din cărțile pe care le citeau, probabil, m-ar fi văzut. Numai că erau atât de concentrați cu cititul încât nu aveau nici cea mai vagă idee că sunt acolo. Atunci m-am gândit – ”Da, este tare bine și frumos aici, dar nu este pentru mine...Cum pot să stau aici unde nimeni nu vorbește cu mine și mai mult decât atât, nimeni nu mă vede...”. Cu acest gând m-am trezit... Nu am înțeles niciodată de ce am trăit această iesire din corp într-o stare naturală, firească, bazată exclusiv pe suferința sufletească. Am trăit senzațiile pe care foarte mulți oameni le-au trăit în moartea clinică. Numai că diferența, la mine, a fost nu moartea, ci suferința interioară de o mare profunzime... Sau poate cineva, cu o putere și autoritate foarte mare, a reușit să îmi arate că schimbarea unui serviciu nu este sfârșitul lumii...




La Crânguri... 

   Un week-end petrecut departe de lume și agolomerație, în mijlocul naturii, într-o localitate mică, numită sugestiv ”La Crânguri”. Prieteni de familie, un domn arhitect, de 50 de ani, o doamnă pictoriță, de 40 de ani, și fetița lor de zece ani, m-au invitat alături de ei, la căsuța simplă, de vacanță, situată undeva în sudul României.
   O dimineață întreagă petrecută în livadă, dar și în mijlocul unei naturi sălbatice, deoarece totul creștea acolo la voia întâmplării, natural, m-a epuizat fizic. Așa că la amiază m-am întins în primul pat care îmi era la îndemână, chiar în antreul casei. Eram într-o stare de semi-somn și dintr-o dată simt cum o fată tânără, o domișorică, se întinde deasupra mea, la o distanță de jumate de metru în aer, și mă privește profund. S-a aplecat spre mine și mi-a trasnmis, telepatic, desigur, întrebarea ei – cine ești, ce cauți aici? Emana căldură, pozitivitate, senzația de bine. După ce a deschis ochii mari, pătrunzând cu ei în adâncimea sufletului meu, a dispărut... M-am ridicat din pat, am ieșit în curte și eram oarecum blocată.
   Proprietarul casei, domnul arhitect, mă întreabă – ce s-a întâmplat? Cu mare greutate reușesc însă să îi povestesc – ”am văzut o fată, cam de 18-20 de ani, având o bluză încheiată în nasturi, îmbrăcând tot gâtul până sub barbă. Un model foarte vechi... Și se uita la mine...”. Răspunsul domnului arhitect a fost simplu : ”Aaaaaa.... era sora mea care a murit într-un accident la 20 de ani și acela era patul ei preferat”... Nu am întrebat mai mult deoarece nu am dorit să intru în intimitatea acestei familii și așa binevoitoare cu mine, oferindu-mi o vacanță scurtă, dar de rezonanță pentru întreaga mea viață.
 



Icoana din vis 

   Trebuia să iau o hotărâre – îmi schimb țara sau nu. Era o decizie foarte grea pentru mine. Era vorba nu numai despre schimbarea locului de trai, dar și despre o altă viață. Printre oameni necunoscuți. Alt loc de muncă. O schimbare totală. Înainte de culcare, mă rog și desigur, întreb: ”Ce să fac, Doamne? Este oare bine să fac acest pas decisiv ?” Noaptea visez pe Maica Domnului cu mâinile strănse, ca și cum s-ar ruga iar din ochiul stâng se prelingea, încet, încet, o lacrimă, care aluneca agale pe obraz în jos… Mă uit la ochii Maicii Domnului și văd că privește spre cer. Privirea ei se îndrepta, printr-o săgeată galbenă, ca o rază de soare, dincolo de nori, unde se distingea un soare roșiatic, frumos, care emana o căldură extraordinară, calmă, liniștitoare… Și o văd că dă din cap, afirmativ, aprobând decizia mea.
   Dimineața, la trezire, analizând visul, mi-am dat seama că trebuie să plec că va fi bine pentru mine. Și așa a fost... A trecut ceva timp și eram deja în noua mea țară. Intru într-o biserică și spre surprinderea mea o văd pe Maica Domnului exact cum am visat-o, într-o icoană…




Casa de vacanță 

Am cumpărat o casă bătrânească pentru petrecerea vacanțelor noastre, în nordul Moldovei, lângă Prut. Chiar în prima noapte am visat o fotografie. În imagine era portretul unei doamne. Spre surprinderea mea, doamna din fotografie a început să se miște astfel încât o vedeam veselă, simpatică, interesantă. Și mai mult decât atât, fotografia a început să vorbească, spunându-mi: ”Eu sunt Maria, dar poți să imi spui Măriuca”… A doua zi, vecinii și cunoscuții din sat mi-au spus că ”da”, în casa aceea a trăit o doamnă pe nume Maria…



Apariția inexplicabilă… 

De mai mulți ani și Iașiul a devenit orașul meu de suflet. Ca toată lumea, imediat ce am ajuns în Iași, primul gând a fost să-mi iau familia, soțul și cei doi copii, și să mergem la bisericuța unde este găzduită Sfânta Paraschiva. Am intrat, eram debusolați, ne uitam dezorientați, neștiind pe unde să ne închinăm la racla Sfintei Paraschiva. De undeva dinspre altar a venit spre noi o femeie blândă, binevoitoare, imaginea ei asemeni unei călugărițe de la mânăstire, care ne-a dat senzația că este ”de-a casei”. S-a aplecat spre noi să ne audă dorința și apoi, întinzând mâna, ca un indicator, ne-a îndrumat pașii spre locul unde doream să ajungem. Imediat ne-am îndreptat spre moaștele Sfintei Paraschiva. După nici cinci minute am întors capul să văd măicuța care ne-a ajutat, dar ea dispăruse… Au trecut mai multe de trei ani de când avem o reședință și în Iași. Am revenit de nenumărate ori la biserica unde se află așezată în nemurire Sfânta Paraschiva. Niciodată nu am mai văzut măicuța. Analizând acest caz, din curiozitate, am căutat, folosind mai multe surse, imaginea Sfintei Paraschiva. Și încă o dată, spre surprinderea mea, imaginea coincide perfect cu Măicuța întâlnită în biserică, lângă racla Sfintei Paraschiva.



Crucea

   O primăvară caldă, frumoasă. Cerul senin. Înainte de Sfintele Paști, cu foarte mulți ani în urmă, tata mă ia și mergem la mormântul mamei Elena și bunicii Teodora (mama mamei), undeva la granița cu Bucureștiul. Am aprins o lumânare și la un moment dat tata spune: ”Știi, o să tăiem florile acestea așa de lungi de pe mormânt, de fapt chiar ar trebui să le scoatem cu rădăcini cu tot deoarece cresc prea mari...” Abia ce a terminat ideea și imediat auzim și vedem cum se desprinde cuiul de la partea de sus a crucii din lemn de pe mormânt și rămâne înclinată într-o parte... Florile erau plantate de bunica pentru mama, motiv pentru care mama mamei ținea foarte mult la ele...



Gardul

   Eram la casa de vacanță din Nordul Moldovei. Și visez pe tanti Greta, o mătușă de-a soțului, care murise de o bună bucată de vreme. Îmi spune ” nu o să plec de aici până nu o să termine Oleg gardul...” Oleg este băiatul ei, care are peste 40 de ani, și trăiește singur... Mă trezesc dimineața și merg la casa lui Oleg care stă peste drum, nu departe de noi. Surpriză – gardul era făcut pe jumătate iar Oleg îmi spune că mama lui nu a apucat să îl termine... Și nu l-a mai terminat nici el deoarece partea financiară este deficitară, el trăind dintr-o pensie modestă de boală...



Mătușa 

   Sora socrului meu Valentin, Nina, ultima dată când am văzut-o, mă întreba încontinuu: ”De ce eu? De ce eu? NU am omorât pe nimeni, de ce eu?” Nu îmi părea bolnavă, dar la o săptămână după ce am văzut-o, starea sănătății s-a înrăutățit și a fost internată la spital, unde a murit ca un îngeraș. I-a lăsat soțului moștenire un apartament cu o cameră, dar soțul ei nu a vrut să cedeze decât după propriile lui condiții. Desigur că am încercat să îl înțelegem și pe el. Noaptea dormind la unchiul acasă am visat-o pe mătușa Nina care umbla agitată, într-o cameră, dintr-un colț în altul, spunând, telepatic: ”Ia să văd cum veți ieși voi din asta...” Iar următorul vis, tot în apartamentul unchiului, au fost doi bărbați care mă priveau curioși, ca și cum ar fi întrebat ”cine sunt, ce caut acolo...”
   Dimineața am văzut fotografia lor în vitrina bibliotecii din camera unde am dormit...mai târziu unchiul a spus că aceia din fotografie erau frații lui mai mici, care au murit, în două accidente diferite... Un alt vis legat de mătușa Nina este cred, explicația a ce face ea acolo... O casă bătrânească undeva în vârful dealului. Jos, o fântână. Mătușa a umplut o căldare de apă și se întoarce spre mine. În mare grabă îmi spune: ”Nu am timp, trebuie să ajung la fata de care am grijă...” și fuge repede pe scări, la casa din deal...


Veterinarul 

Un alt om deosebit, rudă, de asemenea, cu soțul meu, este nenea Ionică, veterinarul satului. O boală cumplită i-a curmat viața. Repede. Dureros, pentru el și pentru noi toți. Pentru oameni, dar și pentru cele care nu cuvântă. Omul care și-a dedicat întreaga viață animăluțelor și mari și mici din satul lui de baștină, și în plus și din câteva sate alăturate. A apărut în visul meu și mi-a spus că acum îngrijește un cațeluș care are o lăbuță rănită... Ce am înțeles? Că și dincolo de moarte își duce vocația mai departe...



Cine l-a omorât? 

Un alt unchi, altă poveste... Avea o funcție importantă în oraș. Putere decizională, un loc de muncă la care foarte mulți râvneau. Într-o după-amiază fatidică urca scările în grabă, la birou. Cu telefonul la ureche. Așa l-a prins ”moartea”. Stop cardiac. S-a prăbușit pe asftaltul rece al clădirii unde lucra. Să fi fost acela telefonul care a provocat stresul la care inima nu a mai rezistat? Posibil, orice este posibil. Fără să vreau, să știu sau să îmi propun ceva, l-am visat. A venit la mine, ca un fulger, repede și într-o fracțiune de secundă mi-a spus: ”Ei m-au omorât!”... Cine sunt ei, sincer nu am aprofundat și nici nu cred că trebuie. Cred în karma și în efectul bumerang – faci bine se întoarce, facă rău tot se întoarce...



Parașuta 

Am dormit o noapte la o colegă de serviciu, pe când lucram în presa din România. Pe la mijlocul nopții mă trezește un foșnet. Văd balconul si acolo ceva alb, fluturând... ca niște aripi care vroiau să își ia zborul sau care tocmai se închideau, după aterizare. Mă ridic, privesc, văd cele povestite anterior și apoi mă întind la loc răpusă de somn. Dimineața povestesc colegei ce am auzit și m-a trezit. Ea, se uită mirată la mine și îmi spune: ”Știi, am în balcon, parașuta unui aviator, om de știință, ufolog, care stă la mine de ceva vreme, dar nimeni nu a vazut și nu a auzit nimic legat de ea, până la tine... Proprietarul parașutei a dispărut cu un avion pe care îl pilota, într-o anumită cursă pentru care fusese angajat, în condiții misterioase...”




Semne de la nașa de botez

Eram la sute de kilometri depărtare de casă și chiar dacă eram într-o casă străină, noaptea o visez pe nașa mea de botez, Dorina, care intra în apartamentul unde trăia fata ei. O văd în apartament cum se îndreaptă, în mare viteză, spre ultima cameră unde o aștepta ginerele. Eram un pic mirată deoarece știam că ginerele ei, fost pilot, aviator, a murit la fel ca și mama mea, la 36 de ani, având, de asemenea, aceeași cauză medicală, rinichii. Dimineața primesc un telefon de la tata care mă anunța că în acea noapte, nașa Dorina a murit. Mă întorc în grabă la București și împreună cu tata și Maricuța mergem la fiica nașei, Liliana, acasă. Imediat ce am intrat în apartamentul cu trei camere al nașei tinere, Liliana, situat la parterul unui bloc din sectorul doi al Capitalei României, am retrăit, în întregime, visul. Mi-a atras atenția imaginea unei combine stereo așezată chiar în prima camera de la intrare, respectiv sufrageria. Era exact așa cum am văzut-o în vis… Și mai mult decât atât, am aflat că acea camera unde am visat pe nașa că intra, era camera preferată a ginerelui, plecat demult dintre noi…


Tata socru… 

Cele trei istorioare sunt despre una și aceeași persoană – socrul meu. Un înger pe Pământ. A avut parte însă, aici, pe planeta noastră, de suferință, foarte multă suferință…

• Prima dată în viața mea am fost nevoită să văd zbuciumul ultimelor clipe de viață. Nici la mama sau la vreuna dintre bunicile sau bunicii mei nu am văzut cum și-au dat ultima suflare. La socrul meu trebuia să văd, să simt și într-un fel să înțeleg… Având o boală necruțătoare, cancer la stomac, durerile erau infernale. Cu toate acestea, a avut puterea, în momentul în care l-am luat de mână, chiar dacă se afla în luptă cu moartea, să mă mângâie, ca o consolare… În momentul în care îi scoteau trupul firav, răpus de boală, din casă, eu am căzut pe podea, lângă pat, sfâșiată de durere… Am avut, însă, în acel moment o străfulgerare a unui gând care suna cam așa: ”Tata Valentin, dacă este viață dincolo de moarte, dă-mi un semn te rog…” Și de trei ori a scârțâit parchetul, ca și cum pe podeaua rece de lemn s-au făcut trei pași… Un mers încetișor, ca atunci când mergem în vârful picioarelor, de teamă să nu trezim pe cineva…

• Ne aflam acasă, noaptea, după priveghi, mă trezesc și privesc țintă spre colțul patului. Văd silueta socrului meu, care telepatic mă întreabă ”Dormiți? Am venit să văd dacă sunteți bine...” Eu, mă ridic și întreb, retoric, ”A, dumneavoastră sunteți?!” și mă întind la loc, cu capul pe perna moale. În același timp soțul, care dormea lângă mine, se trezește și el și mă întreabă cu voce tare: ”ce este, ce s-a întâmplat, de ce te-ai ridicat?” Am răspuns în șoaptă – ”Nimic, dormi la loc...” Ce era să spun? Știi, tatăl tău este aici... nu puteam, mai ales că simțeam că nu trebuie să vorbesc despre aceasta și nici nu știu dacă am povestit vreodată, chiar dacă au trecut mai mult de 13 ani de atunci...

• Ne aflam în incinta unui restaurant, la masa de pomenire. Auzeam cum toți oamenii foloseau tacâmurile. Metalul greu lovea farfuriile delicate... Un zgomot care nu poate fi descris în cuvinte. Gândul meu era – ”cum pot oamenii mânca, având atâta poftă, când un om a murit?”...  Deodată, simt ceva greu energetic, direct în ceafă. Din spatele meu aud ... ”Lijia” ... Spun - ”da” și întorc, brusc, capul... Nu văd pe nimeni. Imediat îmi aduc aminte că un singur om îmi spunea așa, numai iubitul meu tată socru, tata Valentin, pentru care zeci de oameni l-au condus, în acea zi, pe ultimul drum.




Porumbelul... 

Soțul meu s-a îmbolnăvit. Ne-am adresat la toți medicii posibili și imposibili, din țară și de peste hotare. Analizele bune, nici o cauză medicală. În aceste momente de căutare a cauzei am cunoscut un om extraordinar, Andrei, cu o capacitate extrasenzorială deosebită, dăruită de divinitate, căruia îi voi dedica un capitol special. Un singur lucru exact mi-a spus legat de cazul soțului mei: ”Tu singură o să vezi cine și cum și mai ales cu ce, în vis...” Și așa a fost – unul dintre vise a fost o femeie spunând – ”Iată!” Deschizând palmele, am putut vedea acolo așezat un porumbel alb, care avea o rană la piept, din care curgea sânge... A doua zi când m-am întors de la serviciu soțul îmi povestește: ” știi, astăzi, un porumbel alb se lovea cu capul de fereastră, parcă vroia să intre în casă...” Locuiam la etajul opt al unui bloc cu zece etaje... ”de ce tocmai la opt să se lovească de o fereastră?, a fost primul meu gând... Desigur că am ieșit din boală (soțul meu, astăzi, refuză categoric să privească spre acea perioadă, ca și cum nici nu a existat), cu credință și mulți oameni trimiși de Dumnezeu să ne ajute...Colega mea de presă, Lidia, fiind atunci și ea, unul dintre aceștia, motiv pentru care îi mulțumesc și pe această cale...



Avatar 

Eu, personal, am credința că filmele, și desigur cărțile de la care se conturează acestea, au la bază cel puțin un sâmbure de adevăr. Atunci când a apărut ”Avatar” imediat am înțeles legătura mea, personală, cu visele. Organismul, obligatoriu, trebuie să se odihnească prin așa numitul ”somn”. Dar cred că este mai mult decât atât fiind vorba despre ”avatar”. Și când spun aceasta mă refer la faptul că nu dormim, dar de fapt călătorim. Spiritul umblă liber în lume. Dincolo de cer și pământ. Noapte de noapte plecăm aproape sau ”departe” și dimineața, revenim. Nu de puține ori m-am trezit într-o stare de amorțeală, simțeam că nu îmi pot mișca picioarele. Iar de alte ori, spre momentul trezirii, simțeam ca o zgâlțâială sau electrocutare în tot corpul. Cineva apropiat chiar îmi spunea: ”…dacă nu îți mai intră sufletul înapoi în trup? ” La care eu am răspuns simplu, cu credință … ”intră, intră…” Despre aceasta voi mai vorbi… urmează să reiau această temă și în alte episoade…




Constantin

   Mai avem câteva zile și trebuia să vină pe lume cel de-al doilea copil al meu. Nu știam ce nume trebuie să alegem pentru el. Mă rog să vină răspunsul, de undeva, de sus... Și a venit sub forma unui vis. Noaptea am văzut, în vis, desigur, un grup de bărbați, toți de aceeați înălțime, îmbrăcați în costume identice, pe dedesubtul cărora se vedea cămașa albă, descheiată la nasturele de sus, cu un rever apretat, călcat impecabil, care dansau în cerc. Și cântau în același timp, pe fundalul unei muzici divine. Auzeam sunetele pe fundal, dar undeva mai aproape, se auzea corul acestor bărbați strigând, cântând: ”Constantin, Constantin, Constantin...!” Mă trezesc dimineața și îi spun soțului – ”Cred că trebuie să aibă numele ... Constantin!” Soțul spune : ”Cum să fie acesta numele unui copil? Nu știu...” Și a rămas întrebarea în aer... La primul copil, Maximilian, a fost ușor deoarece soțul încă din copilărie spunea: ”Dacă voi avea un băiat, acesta se va numi Maximilian”... Iată că la al doilea băiat nu mai știa... nu se gândise că va fi și un al doilea... Singurul lucru care am putut să îl fac, ca o conexiune la acest vis, a fost să aleg ca naș de botez, pentru bebe, un ”Constantin!”, cel mai bun medic dermatolog din oraș și un sufet apropiat socrului meu, Valentin, și familiei lui. Iar numele, Ionuț, a fost hotărât de ziua nașterii lui, de ”Sf. Ioan”.
   Chiar astăzi vorbeam cu soțul și el își amintește de ruda lui, Tuți, care trăia la București, originară din Iași, despre care spune: ”Uite cum zeci de ani, trăind în București, nu și-a pierdut accentul de ieșeancă...”. La care eu completez...” Da și soțul ei, Constantin, ce om extraordinar...o întreagă istorie trăită pe viu... povestea de legionari, Garda de Fier, de Antonescu, regele Mihai și multe, multe altele...” Au trecut mai mult de zece ani de când Constantin a murit într-o garsonieră modestă, la București...  Avea peste 80 de ani... Iar Contantin era bunicul soțului meu, refugiat din Basarabia, la vremuri de restriște... Așa că îmi explic abia acum visul și au trecut doar ... patru ani...




Maximilian 

   Pentru că am vorbit anterior de fiul cel mic, acum voi face referire la primul meu născut, Maximiliam. Era Paștele și mă aflam în biserică. Mi-am pus o dorință – ”să am un copil”. Și au trecut nouă luni și iată că a venit. Am trăit o experiență unică, extraordinară, la nașterea lui. Interesant este că am plătit să mi se facă anestezie epidurală și chiar mi-a fost făcută de către medicul anesteziolog al spitalului. Am stat în travaliu de la ora șase dimineața până la ora 16.00. Imediat ce m-am urcat pe masa modestă de nașteri, într-un spital simplu de stat, medicul a dat ordin: ”Scoateți-i imediat anestezia, că nu înțeleg nimic!” Nu putea, oare, sărmana doctoriță ginecolog să spună de la început că nu știe să asiste nașterea sub anestezie? Mi s-a facut o injecție după care au început durerile, în valuri, una după alta... Repetam într-una: ”Nu este adevărat! Nu este adevărat!” Doctorița mea se cățărase pe o masă, legăna picioarele, ca într-un balansoar, și răspundea, indiferentă la tot ce era în jurul ei: ”Ba este adăvărat, foarte adevărat!”.
   Și de parcă acesta nu ar fi fost de ajuns, un instalator cu o geantă veche, plină cu instrumente, având și o cheie în mână, intră pe neașteptate, brutal, împingând ușa de perete, și întrebând: ”Unde e țava spartă?” În acest context am început să simt cam ce simte și copilul care urma să se nască... Auzeam o apă învolburată, tulbure, unde bebicul înnota. Și simțeam cum acesta, în loc să iasă în exterior, urca, cât mai sus, în interior... O doamnă doctor, necunoscută, care nu avea programare în sala unde mă aflam, vorbitoare de limbă rusă, de la care nu înțelegeam nimic pe atunci, a venit la masa mea și a început să îmi acorde asistență la naștere... Neprogramată, nechemată... Fără ea nu știu ce ar fi fost... așa că astăzi, privind în urmă, îmi dau seama că numai Dumnezeu a trimis-o. Vreau să precizez că doctorița mea era șefa secției, un medic respectabil. Eu am ajutat-o, ca jurnalist, să nu piardă secția deoarece exista un proiect prin care clădirii maternității, un edificiu istoric, vechi, urma să i se dea altă destinație, alta decât cea medicală. După episodul cu nașterea mea respectabila doamnă doctor a pierdut șefia, dar și clădirea. Nu am intervenit în niciun fel. Cred în justiția divină. Cred în efectul bumerang, după cum am mai spus. Faci rău, primești rău. Faci bine, primești binele înmulțit cu zece...




Mama sursa... acasă!

   Am să fac referire, azi, la visul dintr-una din nopțile trecute. Tata, Filip ... acolo, de fapt, dincolo. Au trecut mai mult de 50 de zile de când aplecat dintre noi. Îl linișteam mereu spunându-i ce este moartea, spunându-i așa: ”Tată, se deschide o ușă și se închide alta. Treci dintr-o încăpere în alta, singura diferență este că nu mai poți se te întorci... în camera de unde ai plecat, unde s-a închis ușa...”. Vorbim de locul unde se află și îi spun: ”O să vin și eu mai târziu unde ești tu acum...la mama sursă, acasă. I-am repetat de trei ori, ”o să vin cândva acasă, acasă, acasă...” Îmi venea să merg să îl îmbrățișez, dar între noi era un spațiu cam de un metru, ca o ceață deasă... Și m-am gândit – ”cred că nu se cuvine să îl îmbrățișez”. El, însă, stătea neclintit, se uita la mine și nu spunea nimic, privea într-un fel mirat. Îi transmit telepatic: ”Cum, tu nu știi că acolo unde ești, este acasă? Cum de nu știi asta, doar ești acolo!” Vreau să închei cu faptul că nu am citit nicăieri despre ”mama sursă și acasă”. Nu am idee de unde vine această credință a mea, nedescoperită până acum.
   Ziua am plecat la bancă să lucrez și aceasta este situată într-un fel de mall, dar mai mic... Merg în această clădire de șase ani și întotdeauna am văzut aici numai oameni tineri, niciodată bătrâni... Am urcat la ultimul etaj cu directorul meu adjunct, Alexandru, să bem un ceai. Când coboram scările rulante, la etajul doi, în mijlocul holului, un bătrân, care părea că stă și așteaptă, cam de vârsta tatălui meu, privea fix la mine... Îl întreb pe Alexandru: ”NU ți se pară că seamnă cu tata?” la care Alexandru răspunde: ”Seamănă...”.




Costumul ”cafeniu” 

Un bărbat înalt, de peste 60 de ani, într-un costum ”cafeniu”, adică un maro deschis. Modelul clasic, vechi, nu îl vedem la prea mulți oameni azi. Trecea pe la noi prin casă, în drumul lui… După ceva timp aflu că a murit vecinul din casa alăturată, anul trecut, în luna octombrie. Natalia, care lucrează cu noi și căreia îi povestisem despre costumul ”cafeniu”, vine într-o zi, alergând într-un suflet, să îmi spună: ”Știți, doamna Ligia, pe gardul vecinei stă așezat un costum cafeniu, veniți să îl vedeți…” A doua zi, mergând pe drum dau față în față cu vecina mea, un suflet extraordinar de pozitiv. Întreb vecina, soția îndurerată, care acum își împarte viața între biserică și cimitir, dacă soțul avea un costum ”cafeniu” (aici unde trăiesc acum culoarea maro înseamnă cafeniu). Și spre surprinderea mea, ea spune ”da”, cu ochii în lacrimi, și imediat mă cuprinde în brațe și îmi spune: ”Nici nu știam ce vecină credincioasă am!” …



Găleata cu apă… 

Înainte de a începe acest nou episod, mă voi întoarce la o poveste spusă de mine anterior. Episodul în care făceam referire la mătușa Nina, refugiată din Basarabia, căsătorită cu un român, pe jumătate saș, stabilită la București, care a plecat dintre noi cu mulți ani în urmă. Precizarea finală, în cazul mesajului primit de la ea, este foarte importantă. Am scris că mi-a arătat, desigur, în vis, că acolo unde este acum, ea are grijă de un copil. Era foarte bucuroasă, entuziasmată chiar, de faptul că îngrijește o fată… Ea urca, în vârful unui deal, unde se afla o casuță, cu o găleată plină de apă proaspătă de la fântână. Interesant este faptul că aici, pe Pământ, mătușa nu a avut copii și mai mult decât atât, ea și-a dorit foarte tare să aibă… o fată…




Oameni îngeri

   Vi s-a întâmplat oare să vă ajute cineva pe stradă, într-un magazin, la un ghișeu...oricând și oriunde...fără să cereți ajutorul? Da, mi s-a întâmplat, cred că acesta este răspunsul fiecăruia dintre noi. Așa am ajuns la concluzia că există aici, pe Pământ, cu noi și printre noi, oameni îngeri. Nimic nu este întâmplător. Totul este calculat. Când ne naștem, cu cine ne întâlnim, de cine ne despărțim, cum alegem alt serviciu sau cum și când ne duc pașii în altă țară, alt oraș... alți oameni, necunoscuți, dar pentru care avem senzația că îi cunoaștem de ani și ani. Întotdeauna am avut sentimentul că noi oamenii suntem așezați pe o tabla de șah – unii sunt cai, alții împărați sau regine și unii ... nebunii de ce nu? Cineva, mai presus decât noi, ne mută pe această tablă de șah, unele piese le elimină pe celelalte, cineva pierde, cineva câștigă și jocul se repetă iar și iar...

   În acest week-end am fost la Iași. Aveam o pornire pe care nu am mai simțit-o niciodată. Cum tușea cineva, eu scoteam din geantă o bomboană mentolată și o ofeream...”uitați cu aceasta veți scăpa de tuse...” Înainte de a materializa această pornire a mea și eu tușeam, după ce am oferit bomboane în stânga și dreapta și tusea mea a luat sfârșit...




Trei, număr divin? 

Trei... să fie aceata un număr divin ?... Primul exemplu care îmi vine în minte este legat de cele trei degete cu care ne facem cruce... Ne rugăm la trei – ”Tatăl, Fiul și Sfântul Duh”... Exemplele ar putea continua...
Ce vreau să spun astăzi este că Dumnezeu a hotărât ca tatălui nostru Filip să i se nască trei suflete divine – Gabriel, Laurențiu și eu... A trebuit să plece tata dintre noi, ca să putem să ne descoperim unul pe altul... să descoperim acest triunghi dat de Creator. Și am rămas pe gânduri mai ales că, nu întâmplător, trei persoane apropiate mi-au spus o constatare înțeleaptă: ”este foarte rar cazul în care se nasc într-o familie trei ființe alese de Dumnezeu... toți trei aveți calități și inspirație divină...”
    ...Am avut un vis unde eu, puternică am spus – ”mai departe Doamne, dacă vrei să iei pe cineva din famila mea, ia-mă pe mine! Mie nu mi-e frică și știu că unde voi pleca este ... acasă!” Nu știu de unde această forță interioară, pentru că în realitate știam că îmi este frică, dar poate a dispărut... Cert este că din acest moment, în care am fost fermă, coșmarurile mele au încetat. Și de aici am înțeles că trebuie să dăm dovadă de tărie de caracter, aici, acum, dar și în viața de dincolo...




Sfântul Nicolae

Săptămâna trecută am simțit cum un câmp energetic negativ se abate asupra activității noastre. Aici ca o paranteză aș vrea să spun că din momentul în care am început să scriu ”Scara la cer” eu, personal, m-am schimbat mult… am început să simt mai puternic vibrațiile… pozitive sau negative, de la oameni sau fapte. Întotdeauna am simțit când intram într-o încăpere dacă acolo este câmpul curat sau nu… Explicațiile pe înțelesul meu le-am primit acum… după mai bine de 20 de ani… Revenind la faptul că ni se puneau piedici în activitate vreau să povestesc că pentru prima data în viață nu am intrat în panică, dar am început să mă rog, un fel de meditație personală. Am închis ochii, m-am întins în pat, ziua în amiaza mare, pe la ora două… Întrebam – ce să fac Doamne ? Au trecut nici cinci secunde și am vizualizat imaginea Sfântului Nicolae, ca într-o icoană… Atunci am înțeles că trebuie să mă rog la Sfântul Nicolae. Era nevoie de o minune pentru ca activitatea mea să meargă mai departe. Am apelat la rugăciunea Sfântului Nicolae și a doua zi s-au găsit soluții care au demonstrat că totul era simplu, deloc complicat…așa că totul s-a rezolvat ca printr-o minune…




Crucea de foc 

   Era seară și mă aflam în vizită la colega mea, Teodora, într-un cartier îndepărtat al Bucureștiului. Obosită, mă întind pe canapeaua ei din sufragerie. Ea se așează la picioarele mele, în partea dreaptă a patului. Se uita la televizor. În cameră era o lumină vagă, galben muștar. La un moment dat, într-o stare de semi-adormire, deschid ochii și văd pe fruntea Teodorei o cruce de foc. Marginile crucii ardeau cu un foc stălucitor, galben aprins, aproape orbitor. Mă simțeam ca într-un basm unde, după cum știți, se spune, pe drept cuvânt, că ”la soare te poți uita, dar la dânsa ba”. Așa simțeam și eu... Închid ochii și merg cu odihna mai departe, pe drumul meu... Văd un bărbat cam la vreo 30-35 ani, care aplecând capul cu toată fața se uita la mine. Privirea lui pătrundea adânc în sufletul meu să vadă cine sunt... Mă gândesc în acel moment că este un vis, poate... Dimineața, Teodora îmi spune: ”Știi, aseară am văzut o umbră aplecată, asupra ta, care te privea...”   Au trecut ani și ani de atunci și zilele trecute, spre surpriderea mea, am aflat că există un astfel de om, exact ca în visul meu sau ce a fost atunci în seara aceea... Și se ocupă de măsurarea câmpului energetic la un Institut de biofizica, în Ucraina... Ce a însemnat aceasta, numai bunul Dumnezeu știe!



  
Tabloul

   O zi de primăvară, cu soare… totul revenea la viață, după o iarnă grea și geroasă. Teodora, colega mea de serviciu, de care mă apropiasem în ultima perioadă, îmi spune, într-o dimineață: ” Hai cu mine la casa părinților mei de la țară, lângă Buzău, mergem cu șoferul redacției noastre…”. Ok, am plecat din București încet, încet… Mă gândeam că ne vor întâmpina părinții Teodorei și când colo ne aștepta o casă goală, părăsită… Pe un perete se afla doar un tablou cu părinții Teodorei, plecați de mult din viață… Doi oameni, bărbat și femeie, respectiv soț și soție, trecuți de 40 de ani, cu fețe luminoase, frumoși, cu ochi mari, pătrunzători… Am înconjurat casa, în spatele căreia se afla o livadă cu o diversitate de pomi fructiferi, toți înfloriți și frumos mirositori, un colț de Rai aici pe Pământ. O excursie de vis… M-a întrerupt din visare Teodora când mi-a spus: ”Hai la cimitir, la mormântul părinților mei”… Ok, hai…Găsim cimitirul, intrăm pe poarta principală, dar Teodora dintr-o dată îmi spune: ”Știi, nu am idee unde este mormântul…!” Nici nu a terminat bine fraza că eu îi răspund : ”Stai că te duc eu acolo!” Și am dus-o exact la locul unde își aveau odihna de veci părinții Teodorei… Pașii mei se îndreptau spre locul căutat de parcă nu îi duceam eu, mergeau singuri… Au trecut mai mult de 20 de ani și încă mai văd, atunci când închid ochii, tabloul de pe peretele casei părăsite, ai cărei pereți erau triști și goi…




Covorul 

   Tata Filip iubea glumele. Orice greutate oricât de mare ar fi fost o depășea cu zâmbetul pe buze. Toți cei din jurul lui râdeau de fiecare dată în hohote… A fost adus la spital cu Salvarea având o stare destul de gravă, fizic vorbind, și cu toate acestea ce credeți? Făcea glume… pe seama medicilor, asistentelor, a tuturor celor din jur. Și el însuși râdea , de se zgâlțâia până și abdomenul lui masiv fiind un om înalt de 1,85. Colegul meu, Ion, care era alături de mine, la Secția de internare, îi spune nedumerit tatălui meu, cu o grimasă firavă în colțul gurii: ”Cum domnul Filip dumneavoastră mai puteți glumi?” Tata îl privește în ochi și imediat îi răspunde: ”Eu și înainte să mor o să mai fac o … glumă!” Nu am fost lângă el în momentul acela, dar visele mele au demonstrat că și acolo unde este acum el, când poate, dacă i se permite, face glume. Cred că este felul lui de a-mi arăta că ”DA”, ”există viață dincolo de moarte! Iar el trăiește acolo!”
   Într-unul din vise simțeam că îmi spune o glumă, dar mi-a fost cam greu să o înțeleg, în sensul că textul pentru mine era indescifrabil. Important este că am simțit că era o glumă venită din partea lui. Dar cel mai recent caz este legat de un covor, așa cum este și titlul povestirii de azi. Săptămâna trecută am mers la tata acasă pentru a face curățenia de primăvară. Am scos covorul din sufragerie și l-am lăsat afară, la aerisit. Acolo a rămas podeaua goală, fără covor. Noaptea visez că merg la căsuța lui și … surpriză … văd covorul meu din sufrageria mea de acasă la tata, în camera lui de zi, adică sufrageria lui. Și mă întreb dintr-o dată : ”Cum? Cum a ajuns aici covorul meu?” Întorc privirea într-o parte, privesc din profil și simt că undeva din spate, pe partea dreaptă a umărului meu, se afla conturată silueta energetică a tatălui meu. Îi simțeam prezența și într-un fel, respirația… Atunci imediat mi-am spus – ”A, tu, tată, ai făcut asta… e gluma ta… înțeleg… cred că ai vrut să spui ceva de genul – ai luat covorul meu, lasă că îl iau și eu pe al tău…”



Vocea 

   Unii oameni aud voci... Și imediat sunt trimiși - unde? La psihiatrie, desigur... Diagnosticul este evident. Noapte...vis... Pierdusem nu unul, ci ... trei părinți, ultimii doi la interval de șase luni unul după altul. A fost și este greu ... să depășesc aceste momente. Cred că ține de uman faptul că mă gândesc că multe puteam să fac și nu am făcut... pentru a-i păstra mai mult aici pe Pământ, lângă mine.. Și desigur că lacrimile încep să curgă ... sufletul se simte sfâșiat de durere... În visul meu, după plecarea lui tata, am auzit o voce îndepărtată, într-un plan nu doi, ci trei, de undeva departe, care spunea – ”nu plânge, nu plânge...” După acea noapte, de fiecare dată când vreau să plâng aud vocea și mă opresc imediat așa că nici măcar nu mai îndrăznesc să ... plâng.
   Și apropo de voce pentru că aceasta este tema de azi, în ziua morții tatălui, soțul meu curăța pește în bucătărie... La un moment dat intru și eu în această încăpere și îl întreb pe soț: ”Ce ai spus că nu am auzit exact...” Soțul întoarce capul mirat spre mine și spune, oftând, retoric, parcă: ”Ce, iar auzi voci? Nu AM SPUS NIMIC!” Ca o concluzie aș vrea să spun că nu înțelegeam nici eu ce se întâmplă cu mine de 20 de ani încoace. Cu părere de rău a trebuit să treacă peste mine foarte multă suferință și durere să îmi dau seama de adevăr și realitate. Acum știu cine sunt, de unde vin și unde voi merge mai departe... Imediat după ce l-am pierdut pe tata au început întrebările să dea năvală peste mine. Au trecut fix patru luni și acum știu toate răspunsurile de care aveam nevoie. Sufletul meu este liniștit. Și visele cu semne de la cei dragi aproape că au încetat. Cred că au plecat mai departe... Cred că Dumnezeu le-a dat o misiune. Cred și știu că sunt la Dumnezeu. Știu că au fost suflete pure, curate, nobile și sunt acolo unde trebuie să fie, adică – ACASĂ.



Furia 

   A început într-o noapte și au urmat și alte seri la rând...Ușa de la dormitorul din capătul holului era închisă cu putere, trântită de perete... nu se vedea nimic ...cine face aceasta, de ce așa zgomot? Simțeam un câmp energetic plin de ...furie. Încep să cercetez ce este ... Imediat am aflat răspunsul. O mătușă, Georgeta, din București suferise un accident de mașină. Și ... a murit. Se afla în mașină cu sora și băiatul acesteia, undeva la periferia Capitalei României, dar numai pentru ea acest accident a întrerupt brusc firul vieții. Avea un apartament superb pe Turda, una dintre cele mai râvnite străzi din sectorul 1 al Bucuresștiului. Serviciu, de asemenea, foarte bun. Iubită de părinți. Avea totul de la viață... Dar se pare că destinul avea să fie unul trist. Am înțeles că nu știa de ce se afla prinsă între două lumi, pentru că acolo era. De aceea se manifesta cu furie... Mă bucur că a venit la mine, cel puțin eu am reușit să o îndrum. M-am rugat pentru ea să își găsească liniștea acolo unde este acum. I-am spus simplu să meargă spre lumină...Și astfel am simțit că a plecat mai departe, în drumul ei care continuă, desigur, spre cer.




Copilul cu bila... 

   Deasupra apartamentului nostru se află serviciul. În week-end nu lucrează nimeni. Cu toate acestea, sâmbăta sau duminica noaptea o bilă de fier se plimbă pe podea de la un capăt la altul al camerei. Am auzit nu numai eu, ci și soțul meu. De fiecare dată urca, deschidea, anula alarma, căuta să vadă ce este...și desigur ... nu era nimic evident. De câteva ori chiar și serviciul de Pază s-a autosesizat. Nu era nimeni. Apoi am aflat că un copil din lumea paralelă cu noi are o bilă de fier cu care se joacă. Mi-am amintit de jocurile de demult, cam de pe aceeași vreme cînd copii se jucau cu o roată, sper că revedeți în memorie astfel de imagini pentru că au fost cândva...



Bărbatul în costum sportiv 

   Mi-am pierdut portofelul ... cu carduri din România și nu numai ... Ultima mea amintire legată de acesta este că îl folosesc în casă. Apoi dispare. Intereant este că s-a oprit filmul amintirii într-un anumit punct. De acolo nimic nu îmi aduc aminte. Știu bine că eram foarte obosită... Am rugat un om extraordinar, Andrei, care m-a ajutat și anterior, într-un moment greu al vieții mele, să vină să vadă ce s-a întâmplat cu portofelul. Fiind în mașină, de la capătul străzii a întrebat: ”Ce este cu casa aceea?” Întrebarea era despre casa noastră... Trecând pragul casei întreabă: ”Ce este cu casa?” Nu înțelegeam de ce... apoi el singur, Andrei, a spus că aici ”vine și pleacă un bărbat într-un costum sportiv...” Am întrebat dacă este bine sau rău... Andrei a răspuns că este bun, a murit într-un accident, aici oamenii s-au purtat frumos cu el, s-a simțit bine aici, de aceea revine... Și da, mai este un copil... care vine și pleacă... Eu am înțeles abia astăzi că de fapt eu sunt cea care face legătura între cele două lumi. Atunci când conștientizezi aceasta nici nu pot să descriu ce sentiment extraordinar cuprinde sufletul. Și acesta este abia începutul la lunga mea scară spre cer...




Sfera de lumină 

Mi s-a întâmplat de mai multe ori să conștientizez în prezența mea o sferă de lumină, un globuleț ca o minge, a cărei margine este conturată din lumină galben strălucitoare. În cele 40 de zile de la moartea mamei care m-a crescut, Marica, simțeam noaptea cum doarme globulețul acesta pe umărul meu drept. Mă trezeam sub greutatea lui apăsătoare, dar plăcută. Când deschideam ochii, trezită brusc din somn, întrebam telepatic: ”Tu ești, Maricuța?” Și apoi mă culcam la loc... O altă noapte sunt surprinsă că văd o umbră și tresar, dar aud o întrebare bine cunoscută – ”Ce ai, dragă?” Atunci am știut sigur că este ea, Maricuța... Doamne, atât de mult timp a trecut nu am mai auzit aceste cuvinte! Doamne, îți mulțumesc!



40 de zile 

Există cu adevărat cele 40 de zile în care sufletul celui plecat ”Dincolo” este pe Pământ printre sau chiar lângă noi. Ulterior, majoritatea acced mai departe. Am întrebat o persoană apropiată, pe Lidia, de ce nu am avut această deschidere și conștientizare atunci când trăiau părinții, de ce tocmai acum... Și mi-a răsuns simplu, pentru că acum ei mă ajută de ACOLO ca eu să ”văd” mai bine. Tata și Marica au plecat la fix șase luni distanță unul de altul. Tata mereu glumea spunând ”să vezi că nu se lasă, mă ia după ea...” Mai în glumă, mai în serios, așa a fost. Oricum, unul fără altul nu puteau forma un întreg. Ceea ce de fapt vreau să spun este că timp de 40 de zile la unul și apoi 40 de zile la altul simțeam în casă, și în special în camera mea, o prezență. O simțeam în câmpul energetic. După cele 40 de zile a dispărut această senzație.



Călătorie în lumea paralelă 

    Atunci când am început să scriu ”Scara la cer” pot să spun, cu mâna pe inimă, că nu știam mai nimic despre existența unei vieți paralele, în vis, prin vis. Acum știu. Somnul este mica ”moarte”, dacă pot să spun așa. Un exercițiu. Somnul este cel care atestă că, de fapt, nici nu există moarte. Există lucruri atât de simple, aproape de noi, pe care refuzăm să le vedem. În ultima perioadă, citind foarte mult, am aflat că există școli care ajută pe doritori să călătorească prin intermediul somnului indus. Când am început să scriu ”Scara la cer” scopul a fost să aflu dacă undeva mai există oameni ca mine. Mulțumesc celui care a avut inspirație divină prin ideea genială „dincolo-de-materie”, Gabriel, pentru că aici este și colțul meu de Rai, scara mea la cer, dar și dovada incontestabilă că lumea paralelă a celor de ”Dincolo” există. Astfel am aflat că există nu numai oameni ca mine, ci și școli întregi, în diferite colțuri ale lumii, care pregătesc inclusiv viitori profesori în acest sens. Mă bucur că nu am avut nevoie de nici o școală, pentru că întreaga ”clădire” de acest gen se află în mine! Interesant este că în astfel de școli se recomandă celor care doresc să ”călătorească”, în starea de somn, să ia legătura cu părinții sau rudele...plecate...
    Eu, personal, am încercat permanent să păstrez un echilibru mental perfect și totuși să știu unde sunt ”plecați” părinții mei și ce fac acolo, dacă îi pot ajuta în drumul lor, să fiu acolo lângă ei, să îi văd, chiar și după trecerea în neființă... Cu ajutorul, dar și cu acceptul nemijlocit al lui Dumnezeu, inclusiv prin fiul Iisus, am reușit. Dacă înainte de a scrie ”Scara la cer” aveam întrebări de genul – ”De ce suntem legați de divinitate prin religie, credință? Și altele de acest gen... Acum știu. Noi, pământenii, ne-am născut pe segmentul relației și conexiunii directe cu Dumnezeu, indirecte, prin Fiul, Iisus, Maica Domnului, Maria, arhanghelii, alți sfinți... Din aproape în aproape am descoperit originea vieții mele, dar și răspunsul la întrebarea ”există viață dicolo de moarte?” Răspunsul categoric este ”Da”. Toate poveștile mele care au fost și vor mai fi sunt menite să vă convingă cât de puțin că ”marele somn”, ”moartea”, este ceva care trebuie acceptat ca o continuare a vieți, dar în altă dimensiune, mai înaltă, spirituală, caldă, bună, curată, pură, luminoasă...




Un semn … prin fotografie

   Zilele trecute chiar mă gândeam că nu mai primesc nici un semn. Sunt în vacanță, acasă, la Iași și am luat o pauză. Dar…un vis puternic mi-a dat de înțeles că nu este așa. M-am trezit undeva după miezul nopții, speriată la gândul că am strigat în somn, și i-am deranjat pe cei din casă ce dormeau liniștiți la acea oră târzie din noapte. M-am uitat speriată în jur și nimeni nu reacționa, semn că țipătul a avut loc în interiorul și nicidecum în exteriorul meu. M-am trezit speriată de o ”mână”, de la cot în jos, întinsă chiar la nivelul ochilor mei, ce trecea fix prin fața mea. Urmăresc cu privirea ”mâna” și văd că îmi arată un portofel cafeniu din piele, din care scoate o fotografie. Simt și recunosc după aspect că mâna este a mamei care m-a crescut, Marica. Ea extrăgea din interiorul portofelului o fotografie în a cărei imagine se vedea ea, Marica, împreună cu tata, Filip. A doua zi vorbesc cu fratele meu Gabriel și am cazut amândoi de acord asupra faptului că părinții noștri, trecuți nu demult în neființă, sunt ACOLO, împreună. Cel puțin Maricuța așa vroia să ne spună…




Tata, ajută-mă! 

   Aici unde mă aflu eu, acum, există Paștele ”Morților”, o sărbătoare asemănătoare Paștelui, dar mult mai profundă, fiind o tradiție seculară, transmisă din generație în generație. I se mai spune – Paștele blajinilor și are loc la o săptămână după Paștele ortodox. Înainte de acest eveniment, oamenii merg la cimitire, fac curat, vopsesc mesele, văruiesc copacii etc. Am plecat și eu cu un coleg aflat la volanul mașinii, la tata. Timp de 30 de minute ne-am învârtit în cerc. Nu găseam locul…Era prima dată când veneam cu altă mașină și alt șofer la volan. Nu reușeam să îi spun locul exact. La un moment dat, ne oprim la capătul unei alei. Colegul meu, Nicolae, coboară din mașină să întrebe niște muncitori ai cimitirului, unde este rândul și locul căutat. Eu rămânând în mașină încep să mă rog: ”Tată, ajută-mă! Nu te găsesc! Și nu vreau să plec acasă cu lumânările, florie și tămâia, că nu am ce să fac cu ele acasă!” Nu au trecut nici cinci minute și l-am găsit! Eram la capătul aleii lui, la numai doi metri de el, dar fără ajutorul lui … nu l-aș fi găsit!




Ultimul episod, dar nu și ultima treaptă 

   Acesta este ultimul episod din Scara la cer… După cum am spus și în titlu, nu este, însă, și ultima treaptă… Mă opresc aici pentru că e timpul sa scriu cartea... Aceasta este o temă de reflecție pentru fiecare – câte trepte ați parcurs deja… De ce spun aceasta? Simplu, pentru că îmi vine în minte o vorbă veche din bătrâni: ”vara sanie și iarna căruță!” Mai exact să construim acum, cât suntem în viața aceasta terestră, pământeană, propria noastră scară …spre cer! Să nu alergăm să agonisim bunuri materiale, pentru că ele sunt deșarte, să adunăm cât mai mult pentru suflet și spirit. Acesta este veșnic, în rest totul este trecător prin această viață, chiar și noi…




Puterea credinței 

   Simt că spiritualitatea pentru mine, ASTĂZI, este un izvor nesecat… voi ce simțiți? Fără descoperirea Divinității, viața nu are sens. Vor apărea ca din senin fel de fel de obstacole, toate cu un singur scop și anume acela că viața fără religie nu poate exista. Am să vorbesc, în continuare, despre puterea credinței. Dacă ar fi să fac referire la un început, sincer, nici nu știu de unde să încep. La ușa sufletului meu, timp de 20 de ani s-a ”bătut”. ”Doamne, Doamne” a știut, însă, că este adevărat: ”bate și ți se va deschide”. Așa s-a întâmplat în cazul meu. Dar al tău? Am ajuns astăzi să mă rog cu lacrimi, fără să aștept ceva în schimb… Cât despre sănătatea mea, răspunsul nu a întârziat să apară… Chiar zilele trecute am vazut un bun prieten, care reușește, cu privirea, să facă radiografia corpului uman, și mi-a spus, spre surprinderea mea: ” Tu, te-ai vindecat singură!”

  

Influența numelui în viață 

   Zilele trecute mă gândeam – se spune despre numele de botez că are influență în viața omului. Și mă gândeam la numele celor din jurul meu, cu inflențe de sfinți. Mă întreb – dar eu, eu nu am nume de sfânt! Întotdeauna părinții îmi spuneau să mă regăsesc în grupul celor 40 de mucenici…Este o soluție, când nu te găsești nicăieri, folosește acest grup și va fi mai confortabil, sufletește vorbind… Tot gândindu-mă așa deodată tresar… ia uite ce nume am și eu… ”ligia-religia”! Poate de aici și chemarea mea spre spirirualitate, credință și religie…



Sfaturi din suflet, de suflet 

   Timp de peste 20 de ani am căutat scopul vieții mele. Sunt pregătită în jurnalism, management, domeniul juridic și contabil… În permanență simțeam că fac ceva ce nu este pe placul sufletului meu. Abia astăzi am aflat… Scopul meu în viață este să alin sufletele oamenilor. Aceasta este menirea mea. Acum știu. Zi de zi consiliez oameni de peste tot, cunoscuți și necunoscuți…Nici nu știam cât de aproape este menirea mea … de mine! Acum știu. Mulțumesc îngerașilor mei, Gabriel și Laurențiu, care mi-au furnizat materiale audio, video și scrise, care m-au ajutat să înțeleg cine sunt, de unde vin capacitățile pe care le am. Acum știu. Fără acordul Divinității nu aș fi fost ceea ce sunt, nu aș fi reușit să văd, nu m-aș fi descoperit pe mine și desigur nu aș fi putut ajuta alți oameni. În acest sens, pregătirea mea continuă. Pentru că următoarea misiune, după ”scara” la cer, este să ajut, să consiliez, psihologic, oamenii. Pentru orice întrebări de suflet, pentru suflet, vă stă la dispoziție acest site. Nu ezitați să căutați răspunsuri, dar și soluții la toate întrebările pe care le aveți, indiferent dacă sunt cotidiene sau de profunzimea sufletului vostru veșnic, pentru care trebuie să lucrați de pe acum…

Ligia Beatrice Vasilescu

Imi puteti scrie la email: ligia_beatrice@yahoo.com

3 comentarii:

Mihaella Gheorghiu spunea...

Foarte frumos articol!Se vede harul divinitatii si talentul orator.Sper sa vad cat mai multe astfel de scrieri de la tine Ligia.
Mihaela

Consuela&Croaziere spunea...

Multumesc din suflet.
Sarbatori fericite alaturi de cei dragi.

Consuela&Croaziere spunea...

Multumesc din suflet.
Sarbatori fericite alaturi de cei dragi.