Dincolo de aparente...



"Am vazut pe strada un copil gol, inghetat si flamand.
M-am suparat si i-am strigat lui Dumnezeu:
„De ce permiti acest lucru? De ce nu faci nimic?”
Dumnezeu nu mi-a raspuns.
In aceeasi noapte, cand ma asteptam mai putin, mi-a raspuns:
„Am facut ceva: te-am creat pe tine”."




 "Omul a şoptit:
- Doamne vorbeşte-mi!
Şi o ciocârlie a început să cânte, dar omul nu a auzit.
Aşa că omul a strigat:
- Doamne vorbeşte-mi!
Şi bubuitul tunetului a răsunat de la o margine a cerului la cealaltă, dar omul nu a ascultat. Omul a privit în jurul său şi a spus:
- Dumnezeule, dă-mi voie să Te văd!
Şi o stea a strălucit scânteietoare, dar omul nu a observat-o.
Şi omul a strigat:
- Doamne, arată-mi o minune!
Şi o viaţă s-a născut, dar omul nu a ştiut.
Aşa că omul a strigat în disperare:
- Doamne, atinge-mă ca să ştiu că eşti aici!
La care Dumnezeu s-a aplecat şi l-a atins pe om.
Însă omul a dat cu mâna alungând fluturele, şi şi-a văzut mai departe de drum.

Nu lăsa să-ţi scape vreo binecuvântare, numai fiindcă nu o primeşti în felul în care o aştepţi!"

Din afara corpului




Din afara corpului 

Corina M. R.

Confesiuni 

   M-am decis să îmi asum riscul unor relatări uimitoare pentru mintea umană obișnuită, din iubirea pentru mine însămi (spre care tind) și libertatea ce mi-a înființat existența, în speranța că odată ajunsă la ultima pagină de scris totul va fi mai clar în primul rând pentru mine, iar încrederea și respectul îmi vor fi luminat deja Calea. Cum port în suflet ambiția unui final reușit, cine știe când și care va fi pagina destinată încheierii?!

   Dedic aceste pagini fricii mele de moarte, ca ultim omagiu și cu recunoștință că mi-a aparținut, că mi-a permis să îi străbat fiecare încăpere, acum când zăresc deja ușa pe care intrasem.
   Cred că cele mai mari emoții le-am avut și le am încă, în minutele dinaintea somnului. Cele mai mari dezamăgiri au fost și rămân cele născute din privirile acuzatoare ale celorlalți. Cea mai mare suferință mi-a adus-o negarea în fața tuturor inclusiv în fața mea, a ceea ce sunt și trăiesc. Nu mă voi ascunde în spatele unor metafore, și nu mă voi folosi de scris pentru a-mi și a-ți spori imaginația. Această carte nu este un exercițiu de imaginație! Fiecare trăire, experiență, emoție, este autentică.
Te provoc la curaj!
Fiecare om este dator cu cel puțin o moarte...


- Cap 1- 

Prima dată

 ...s-a întâmplat pe fondul unei epuizări fizice foarte mari, astfel că toată atenția corpului, a gândurilor și a oricăror trăiri interioare, era îndreptată către finalizarea cât mai rapidă a renovării unui apartament.
   Într-o astfel de stare fizică, și cu un bagaj de două palme peste obraji, cu rol de control vis-a-vis de capacitatea mea de a menține ritmul respirației, venite din partea soțului îngrijorat, în cele din urmă am adormit.
   Spre dimineață, mă ridic puțin din poziția în care mă aflu privind în urmă, iar ceea ce privesc este chiar trupul meu. Îmi pot descrie trupul din perspectiva a ceea ce sunt privindu-l, și anume eu, cât se poate de reală, de conștientă asupra a ceea ce sunt și văd și mi se întâmplă. Trupul meu este întins pe burtă, fața mea este așezată pe pernă, pe o parte, și nu mă fascinează, nu mă atrage și nu mi se pare grozav acest trup al meu. Îmi privesc apoi soțul dormind liniștit, cu spatele la mine.
   Cum arăt eu- cea desprinsă de trup, îți pot descrie din perspectiva unei alte eu, cea de a treia eu, pe care o privesc și mă privește și care sunt în același timp, și nicio clipă acest trup.
   Cea de a treia eu, sunt o masă de energie, fără formă anume, fără gânduri, emoții, sentimente, și doar cu o singură calitate- aceea de observator...care mă observă desprinsă de trup, până la jumătate, ținându-mă de acesta cumva prin ombilic, transparentă, ușoară și de o dimensiune mult mai mică decât cea a corpului.
   Ca și cum cineva mă întreabă dacă vreau să mă întorc în trup, eu cea de a doua, răspund: "Da, vreau să mă întorc pentru că soțul meu are nevoie de mine". În clipa imediat următoare, mă ridic brusc în șezut și nu știu de ce îmi propun să mă sperii, să-mi fac cruci peste cruci și să rostesc "Doamne ferește" de câteva ori.

   Nu am fost niciodată o persoană normală. Să mă fi născut oare cu această boală a nebuniei?...Pentru că dintotdeauna, o altă lume după care tânjeam mai mult, se desfășura în mine și încerca să iasă la suprafață, să o cunosc mai bine, să mă cunosc mai bine. Visele premonitorii de mic copil, au evoluat mai târziu în mesaje privind următoarele decese în familie, data aproximativă a acestora adeverindu-se întotdeauna. Cine să sufere mai mult de nebunie? Eu care povesteam dinainte, care anunțam? Sau cei foarte apropiați și care, deși sceptici (“Sunt doar vise…”), se luptau să le nege realitatea chiar în fața împlinirii lor? Comunicările prin vise cu rudele decedate ale apropiaților, pe care eu niciodată nu le cunoscusem, au rămas așa....agățate pe câteva uimiri.
   Darul poeziei l-am avut din adolescență și s-a întrerupt brusc, dar dorul și altceva...au existat dintotdeauna în interiorul meu reținut. Visele în care vizitam lumi de dincolo, sau cele în care mă vedeam prăbușindu-mă în corp, erau la vremea aceea extraordinare și cam atât, și totuși o trăsătură a mea constantă.
   Iată bagajul cu care am venit în fața acestei experiențe petrecute în anul 2009, când împlinisem deja 27 de ani.
   Un an mai târziu, în timpul unei plimbări prin Grădina Zoologică, am simțit și am văzut brusc cum o lumină caldă sub forma unui înger, coboară din cer și îmi umple sufletul. Atât de intensă și de curată a fost simțirea, încât mi-am desfăcut brațele să o primesc, să îl primesc, brațe care imediat și-au reluat mișcarea normală, la strigătul soțului: - Ce faci? Se uită lumea la tine...

   Când nimeni nu te ia în serios (cel puțin, la început), începi și tu să te ignori. Totuși, după acest moment, mai exact la câteva zile, din senin m-am așezat în fața calculatorului și am început să scriu versuri după versuri, fără să mă opresc timp de șase ore (după o pauză de unsprezece ani). Și tot de atunci scrisul versurilor și mai apoi a prozelor scurte, au devenit felul meu de a fi, de a mă defini, de a exterioriza: iubire de dincolo de orice imaginație, îndrumări prin vise și atenționări, ghizi spirituali, piramide și balanțe cu talere unite și pietre de ametist.
   Tot de atunci am început să practic meditația, la fel de simplist ca și în ziua de astăzi, să citesc din ce în ce mai multe cărți de spiritualitate, despre experiențe în preajma morții, despre karmă, suflete gemene, chakre, etc.

   Trăiam două vieți pe care nu reușeam să le contopesc și nu știam să trăiesc bine pe niciuna din ele.
Teama de întuneric s-a intensificat atât în visele mele din timpul nopții în care bâjbâiam și încercam să ajung undeva și să înțeleg orice, cât și în viața fizică, chiar dacă un înger, mi-a spus într-un vis:
Dacă există încredere în Dumnezeu, nu mai ai nevoie de niciun felinar și nicio lumânare pe drumul tău, pentru că Încrederea, este însăși lumina.

Urmariti continuarea aici: Din afara corpului

 

Scară la cer... (28)



Ultimul episod, dar nu și ultima treaptă 

   Acesta este ultimul episod din Scara la cer… După cum am spus și în titlu, nu este, însă, și ultima treaptă… Mă opresc aici pentru că e timpul sa scriu cartea... Aceasta este o temă de reflecție pentru fiecare – câte trepte ați parcurs deja… De ce spun aceasta? Simplu, pentru că îmi vine în minte o vorbă veche din bătrâni: ”vara sanie și iarna căruță!” Mai exact să construim acum, cât suntem în viața aceasta terestră, pământeană, propria noastră scară …spre cer! Să nu alergăm să agonisim bunuri materiale, pentru că ele sunt deșarte, să adunăm cât mai mult pentru suflet și spirit. Acesta este veșnic, în rest totul este trecător prin această viață, chiar și noi…




Puterea credinței 

   Simt că spiritualitatea pentru mine, ASTĂZI, este un izvor nesecat… voi ce simțiți? Fără descoperirea Divinității, viața nu are sens. Vor apărea ca din senin fel de fel de obstacole, toate cu un singur scop și anume acela că viața fără religie nu poate exista. Am să vorbesc, în continuare, despre puterea credinței. Dacă ar fi să fac referire la un început, sincer, nici nu știu de unde să încep. La ușa sufletului meu, timp de 20 de ani s-a ”bătut”. ”Doamne, Doamne” a știut, însă, că este adevărat: ”bate și ți se va deschide”. Așa s-a întâmplat în cazul meu. Dar al tău? Am ajuns astăzi să mă rog cu lacrimi, fără să aștept ceva în schimb… Cât despre sănătatea mea, răspunsul nu a întârziat să apară… Chiar zilele trecute am vazut un bun prieten, care reușește, cu privirea, să facă radiografia corpului uman, și mi-a spus, spre surprinderea mea: ” Tu, te-ai vindecat singură!”

  

Influența numelui în viață 

   Zilele trecute mă gândeam – se spune despre numele de botez că are influență în viața omului. Și mă gândeam la numele celor din jurul meu, cu inflențe de sfinți. Mă întreb – dar eu, eu nu am nume de sfânt! Întotdeauna părinții îmi spuneau să mă regăsesc în grupul celor 40 de mucenici…Este o soluție, când nu te găsești nicăieri, folosește acest grup și va fi mai confortabil, sufletește vorbind… Tot gândindu-mă așa deodată tresar… ia uite ce nume am și eu… ”ligia-religia”! Poate de aici și chemarea mea spre spirirualitate, credință și religie…



Sfaturi din suflet, de suflet 

   Timp de peste 20 de ani am căutat scopul vieții mele. Sunt pregătită în jurnalism, management, domeniul juridic și contabil… În permanență simțeam că fac ceva ce nu este pe placul sufletului meu. Abia astăzi am aflat… Scopul meu în viață este să alin sufletele oamenilor. Aceasta este menirea mea. Acum știu. Zi de zi consiliez oameni de peste tot, cunoscuți și necunoscuți…Nici nu știam cât de aproape este menirea mea … de mine! Acum știu. Mulțumesc îngerașilor mei, Gabriel și Laurențiu, care mi-au furnizat materiale audio, video și scrise, care m-au ajutat să înțeleg cine sunt, de unde vin capacitățile pe care le am. Acum știu. Fără acordul Divinității nu aș fi fost ceea ce sunt, nu aș fi reușit să văd, nu m-aș fi descoperit pe mine și desigur nu aș fi putut ajuta alți oameni. În acest sens, pregătirea mea continuă. Pentru că următoarea misiune, după ”scara” la cer, este să ajut, să consiliez, psihologic, oamenii. Pentru orice întrebări de suflet, pentru suflet, vă stă la dispoziție acest site. Nu ezitați să căutați răspunsuri, dar și soluții la toate întrebările pe care le aveți, indiferent dacă sunt cotidiene sau de profunzimea sufletului vostru veșnic, pentru care trebuie să lucrați de pe acum…

Ligia Beatrice Vasilescu

Scară la cer... (27)



Un semn … prin fotografie

   Zilele trecute chiar mă gândeam că nu mai primesc nici un semn. Sunt în vacanță, acasă, la Iași și am luat o pauză. Dar…un vis puternic mi-a dat de înțeles că nu este așa. M-am trezit undeva după miezul nopții, speriată la gândul că am strigat în somn, și i-am deranjat pe cei din casă ce dormeau liniștiți la acea oră târzie din noapte. M-am uitat speriată în jur și nimeni nu reacționa, semn că țipătul a avut loc în interiorul și nicidecum în exteriorul meu. M-am trezit speriată de o ”mână”, de la cot în jos, întinsă chiar la nivelul ochilor mei, ce trecea fix prin fața mea. Urmăresc cu privirea ”mâna” și văd că îmi arată un portofel cafeniu din piele, din care scoate o fotografie. Simt și recunosc după aspect că mâna este a mamei care m-a crescut, Marica. Ea extrăgea din interiorul portofelului o fotografie în a cărei imagine se vedea ea, Marica, împreună cu tata, Filip. A doua zi vorbesc cu fratele meu Gabriel și am cazut amândoi de acord asupra faptului că părinții noștri, trecuți nu demult în neființă, sunt ACOLO, împreună. Cel puțin Maricuța așa vroia să ne spună…



Tata, ajută-mă! 

   Aici unde mă aflu eu, acum, există Paștele ”Morților”, o sărbătoare asemănătoare Paștelui, dar mult mai profundă, fiind o tradiție seculară, transmisă din generație în generație. I se mai spune – Paștele blajinilor și are loc la o săptămână după Paștele ortodox. Înainte de acest eveniment, oamenii merg la cimitire, fac curat, vopsesc mesele, văruiesc copacii etc. Am plecat și eu cu un coleg aflat la volanul mașinii, la tata. Timp de 30 de minute ne-am învârtit în cerc. Nu găseam locul…Era prima dată când veneam cu altă mașină și alt șofer la volan. Nu reușeam să îi spun locul exact. La un moment dat, ne oprim la capătul unei alei. Colegul meu, Nicolae, coboară din mașină să întrebe niște muncitori ai cimitirului, unde este rândul și locul căutat. Eu rămânând în mașină încep să mă rog: ”Tată, ajută-mă! Nu te găsesc! Și nu vreau să plec acasă cu lumânările, florie și tămâia, că nu am ce să fac cu ele acasă!” Nu au trecut nici cinci minute și l-am găsit! Eram la capătul aleii lui, la numai doi metri de el, dar fără ajutorul lui … nu l-aș fi găsit!

Ligia Beatrice Vasilescu

Va urma...

Scară la cer... (26)



Călătorie în lumea paralelă 

    Atunci când am început să scriu ”Scara la cer” pot să spun, cu mâna pe inimă, că nu știam mai nimic despre existența unei vieți paralele, în vis, prin vis. Acum știu. Somnul este mica ”moarte”, dacă pot să spun așa. Un exercițiu. Somnul este cel care atestă că, de fapt, nici nu există moarte. Există lucruri atât de simple, aproape de noi, pe care refuzăm să le vedem. În ultima perioadă, citind foarte mult, am aflat că există școli care ajută pe doritori să călătorească prin intermediul somnului indus. Când am început să scriu ”Scara la cer” scopul a fost să aflu dacă undeva mai există oameni ca mine. Mulțumesc celui care a avut inspirație divină prin ideea genială „dincolo-de-materie”, Gabriel, pentru că aici este și colțul meu de Rai, scara mea la cer, dar și dovada incontestabilă că lumea paralelă a celor de ”Dincolo” există. Astfel am aflat că există nu numai oameni ca mine, ci și școli întregi, în diferite colțuri ale lumii, care pregătesc inclusiv viitori profesori în acest sens. Mă bucur că nu am avut nevoie de nici o școală, pentru că întreaga ”clădire” de acest gen se află în mine! Interesant este că în astfel de școli se recomandă celor care doresc să ”călătorească”, în starea de somn, să ia legătura cu părinții sau rudele...plecate...
    Eu, personal, am încercat permanent să păstrez un echilibru mental perfect și totuși să știu unde sunt ”plecați” părinții mei și ce fac acolo, dacă îi pot ajuta în drumul lor, să fiu acolo lângă ei, să îi văd, chiar și după trecerea în neființă... Cu ajutorul, dar și cu acceptul nemijlocit al lui Dumnezeu, inclusiv prin fiul Iisus, am reușit. Dacă înainte de a scrie ”Scara la cer” aveam întrebări de genul – ”De ce suntem legați de divinitate prin religie, credință? Și altele de acest gen... Acum știu. Noi, pământenii, ne-am născut pe segmentul relației și conexiunii directe cu Dumnezeu, indirecte, prin Fiul, Iisus, Maica Domnului, Maria, arhanghelii, alți sfinți... Din aproape în aproape am descoperit originea vieții mele, dar și răspunsul la întrebarea ”există viață dicolo de moarte?” Răspunsul categoric este ”Da”. Toate poveștile mele care au fost și vor mai fi sunt menite să vă convingă cât de puțin că ”marele somn”, ”moartea”, este ceva care trebuie acceptat ca o continuare a vieți, dar în altă dimensiune, mai înaltă, spirituală, caldă, bună, curată, pură, luminoasă...

Ligia Beatrice Vasilescu

Va urma...