Scară la cer... (26)

Călătorie în lumea paralelă 

    Atunci când am început să scriu ”Scara la cer” pot să spun, cu mâna pe inimă, că nu știam mai nimic despre existența unei vieți paralele, în vis, prin vis. Acum știu. Somnul este mica ”moarte”, dacă pot să spun așa. Un exercițiu. Somnul este cel care atestă că, de fapt, nici nu există moarte. Există lucruri atât de simple, aproape de noi, pe care refuzăm să le vedem. În ultima perioadă, citind foarte mult, am aflat că există școli care ajută pe doritori să călătorească prin intermediul somnului indus. Când am început să scriu ”Scara la cer” scopul a fost să aflu dacă undeva mai există oameni ca mine. Mulțumesc celui care a avut inspirație divină prin ideea genială „dincolo-de-materie”, Gabriel, pentru că aici este și colțul meu de Rai, scara mea la cer, dar și dovada incontestabilă că lumea paralelă a celor de ”Dincolo” există. Astfel am aflat că există nu numai oameni ca mine, ci și școli întregi, în diferite colțuri ale lumii, care pregătesc inclusiv viitori profesori în acest sens. Mă bucur că nu am avut nevoie de nici o școală, pentru că întreaga ”clădire” de acest gen se află în mine! Interesant este că în astfel de școli se recomandă celor care doresc să ”călătorească”, în starea de somn, să ia legătura cu părinții sau rudele...plecate...
    Eu, personal, am încercat permanent să păstrez un echilibru mental perfect și totuși să știu unde sunt ”plecați” părinții mei și ce fac acolo, dacă îi pot ajuta în drumul lor, să fiu acolo lângă ei, să îi văd, chiar și după trecerea în neființă... Cu ajutorul, dar și cu acceptul nemijlocit al lui Dumnezeu, inclusiv prin fiul Iisus, am reușit. Dacă înainte de a scrie ”Scara la cer” aveam întrebări de genul – ”De ce suntem legați de divinitate prin religie, credință? Și altele de acest gen... Acum știu. Noi, pământenii, ne-am născut pe segmentul relației și conexiunii directe cu Dumnezeu, indirecte, prin Fiul, Iisus, Maica Domnului, Maria, arhanghelii, alți sfinți... Din aproape în aproape am descoperit originea vieții mele, dar și răspunsul la întrebarea ”există viață dicolo de moarte?” Răspunsul categoric este ”Da”. Toate poveștile mele care au fost și vor mai fi sunt menite să vă convingă cât de puțin că ”marele somn”, ”moartea”, este ceva care trebuie acceptat ca o continuare a vieți, dar în altă dimensiune, mai înaltă, spirituală, caldă, bună, curată, pură, luminoasă...

Ligia Beatrice Vasilescu

Va urma...

Scară la cer... (25)

Sfera de lumină 

Mi s-a întâmplat de mai multe ori să conștientizez în prezența mea o sferă de lumină, un globuleț ca o minge, a cărei margine este conturată din lumină galben strălucitoare. În cele 40 de zile de la moartea mamei care m-a crescut, Marica, simțeam noaptea cum doarme globulețul acesta pe umărul meu drept. Mă trezeam sub greutatea lui apăsătoare, dar plăcută. Când deschideam ochii, trezită brusc din somn, întrebam telepatic: ”Tu ești, Maricuța?” Și apoi mă culcam la loc... O altă noapte sunt surprinsă că văd o umbră și tresar, dar aud o întrebare bine cunoscută – ”Ce ai, dragă?” Atunci am știut sigur că este ea, Maricuța... Doamne, atât de mult timp a trecut nu am mai auzit aceste cuvinte! Doamne, îți mulțumesc!

40 de zile 

Există cu adevărat cele 40 de zile în care sufletul celui plecat ”Dincolo” este pe Pământ printre sau chiar lângă noi. Ulterior, majoritatea acced mai departe. Am întrebat o persoană apropiată, pe Lidia, de ce nu am avut această deschidere și conștientizare atunci când trăiau părinții, de ce tocmai acum... Și mi-a răsuns simplu, pentru că acum ei mă ajută de ACOLO ca eu să ”văd” mai bine. Tata și Marica au plecat la fix șase luni distanță unul de altul. Tata mereu glumea spunând ”să vezi că nu se lasă, mă ia după ea...” Mai în glumă, mai în serios, așa a fost. Oricum, unul fără altul nu puteau forma un întreg. Ceea ce de fapt vreau să spun este că timp de 40 de zile la unul și apoi 40 de zile la altul simțeam în casă, și în special în camera mea, o prezență. O simțeam în câmpul energetic. După cele 40 de zile a dispărut această senzație.

Ligia Beatrice Vasilescu

Va urma...

Scară la cer... (24)

Furia 

   A început într-o noapte și au urmat și alte seri la rând...Ușa de la dormitorul din capătul holului era închisă cu putere, trântită de perete... nu se vedea nimic ...cine face aceasta, de ce așa zgomot? Simțeam un câmp energetic plin de ...furie. Încep să cercetez ce este ... Imediat am aflat răspunsul. O mătușă, Georgeta, din București suferise un accident de mașină. Și ... a murit. Se afla în mașină cu sora și băiatul acesteia, undeva la periferia Capitalei României, dar numai pentru ea acest accident a întrerupt brusc firul vieții. Avea un apartament superb pe Turda, una dintre cele mai râvnite străzi din sectorul 1 al Bucuresștiului. Serviciu, de asemenea, foarte bun. Iubită de părinți. Avea totul de la viață... Dar se pare că destinul avea să fie unul trist. Am înțeles că nu știa de ce se afla prinsă între două lumi, pentru că acolo era. De aceea se manifesta cu furie... Mă bucur că a venit la mine, cel puțin eu am reușit să o îndrum. M-am rugat pentru ea să își găsească liniștea acolo unde este acum. I-am spus simplu să meargă spre lumină...Și astfel am simțit că a plecat mai departe, în drumul ei care continuă, desigur, spre cer.

Copilul cu bila... 

   Deasupra apartamentului nostru se află serviciul. În week-end nu lucrează nimeni. Cu toate acestea, sâmbăta sau duminica noaptea o bilă de fier se plimbă pe podea de la un capăt la altul al camerei. Am auzit nu numai eu, ci și soțul meu. De fiecare dată urca, deschidea, anula alarma, căuta să vadă ce este...și desigur ... nu era nimic evident. De câteva ori chiar și serviciul de Pază s-a autosesizat. Nu era nimeni. Apoi am aflat că un copil din lumea paralelă cu noi are o bilă de fier cu care se joacă. Mi-am amintit de jocurile de demult, cam de pe aceeași vreme cînd copii se jucau cu o roată, sper că revedeți în memorie astfel de imagini pentru că au fost cândva...

Bărbatul în costum sportiv 

   Mi-am pierdut portofelul ... cu carduri din România și nu numai ... Ultima mea amintire legată de acesta este că îl folosesc în casă. Apoi dispare. Intereant este că s-a oprit filmul amintirii într-un anumit punct. De acolo nimic nu îmi aduc aminte. Știu bine că eram foarte obosită... Am rugat un om extraordinar, Andrei, care m-a ajutat și anterior, într-un moment greu al vieții mele, să vină să vadă ce s-a întâmplat cu portofelul. Fiind în mașină, de la capătul străzii a întrebat: ”Ce este cu casa aceea?” Întrebarea era despre casa noastră... Trecând pragul casei întreabă: ”Ce este cu casa?” Nu înțelegeam de ce... apoi el singur, Andrei, a spus că aici ”vine și pleacă un bărbat într-un costum sportiv...” Am întrebat dacă este bine sau rău... Andrei a răspuns că este bun, a murit într-un accident, aici oamenii s-au purtat frumos cu el, s-a simțit bine aici, de aceea revine... Și da, mai este un copil... care vine și pleacă... Eu am înțeles abia astăzi că de fapt eu sunt cea care face legătura între cele două lumi. Atunci când conștientizezi aceasta nici nu pot să descriu ce sentiment extraordinar cuprinde sufletul. Și acesta este abia începutul la lunga mea scară spre cer...

 Ligia Beatrice Vasilescu

Va urma...

Scară la cer... (23)

Vocea 

   Unii oameni aud voci... Și imediat sunt trimiși - unde? La psihiatrie, desigur... Diagnosticul este evident. Noapte...vis... Pierdusem nu unul, ci ... trei părinți, ultimii doi la interval de șase luni unul după altul. A fost și este greu ... să depășesc aceste momente. Cred că ține de uman faptul că mă gândesc că multe puteam să fac și nu am făcut... pentru a-i păstra mai mult aici pe Pământ, lângă mine.. Și desigur că lacrimile încep să curgă ... sufletul se simte sfâșiat de durere... În visul meu, după plecarea lui tata, am auzit o voce îndepărtată, într-un plan nu doi, ci trei, de undeva departe, care spunea – ”nu plânge, nu plânge...” După acea noapte, de fiecare dată când vreau să plâng aud vocea și mă opresc imediat așa că nici măcar nu mai îndrăznesc să ... plâng.
   Și apropo de voce pentru că aceasta este tema de azi, în ziua morții tatălui, soțul meu curăța pește în bucătărie... La un moment dat intru și eu în această încăpere și îl întreb pe soț: ”Ce ai spus că nu am auzit exact...” Soțul întoarce capul mirat spre mine și spune, oftând, retoric, parcă: ”Ce, iar auzi voci? Nu AM SPUS NIMIC!” Ca o concluzie aș vrea să spun că nu înțelegeam nici eu ce se întâmplă cu mine de 20 de ani încoace. Cu părere de rău a trebuit să treacă peste mine foarte multă suferință și durere să îmi dau seama de adevăr și realitate. Acum știu cine sunt, de unde vin și unde voi merge mai departe... Imediat după ce l-am pierdut pe tata au început întrebările să dea năvală peste mine. Au trecut fix patru luni și acum știu toate răspunsurile de care aveam nevoie. Sufletul meu este liniștit. Și visele cu semne de la cei dragi aproape că au încetat. Cred că au plecat mai departe... Cred că Dumnezeu le-a dat o misiune. Cred și știu că sunt la Dumnezeu. Știu că au fost suflete pure, curate, nobile și sunt acolo unde trebuie să fie, adică – ACASĂ.

Ligia Beatrice Vasilescu

Va urma...

Scară la cer... (22)

Covorul 

   Tata Filip iubea glumele. Orice greutate oricât de mare ar fi fost o depășea cu zâmbetul pe buze. Toți cei din jurul lui râdeau de fiecare dată în hohote… A fost adus la spital cu Salvarea având o stare destul de gravă, fizic vorbind, și cu toate acestea ce credeți? Făcea glume… pe seama medicilor, asistentelor, a tuturor celor din jur. Și el însuși râdea , de se zgâlțâia până și abdomenul lui masiv fiind un om înalt de 1,85. Colegul meu, Ion, care era alături de mine, la Secția de internare, îi spune nedumerit tatălui meu, cu o grimasă firavă în colțul gurii: ”Cum domnul Filip dumneavoastră mai puteți glumi?” Tata îl privește în ochi și imediat îi răspunde: ”Eu și înainte să mor o să mai fac o … glumă!” Nu am fost lângă el în momentul acela, dar visele mele au demonstrat că și acolo unde este acum el, când poate, dacă i se permite, face glume. Cred că este felul lui de a-mi arăta că ”DA”, ”există viață dincolo de moarte! Iar el trăiește acolo!”
   Într-unul din vise simțeam că îmi spune o glumă, dar mi-a fost cam greu să o înțeleg, în sensul că textul pentru mine era indescifrabil. Important este că am simțit că era o glumă venită din partea lui. Dar cel mai recent caz este legat de un covor, așa cum este și titlul povestirii de azi. Săptămâna trecută am mers la tata acasă pentru a face curățenia de primăvară. Am scos covorul din sufragerie și l-am lăsat afară, la aerisit. Acolo a rămas podeaua goală, fără covor. Noaptea visez că merg la căsuța lui și … surpriză … văd covorul meu din sufrageria mea de acasă la tata, în camera lui de zi, adică sufrageria lui. Și mă întreb dintr-o dată : ”Cum? Cum a ajuns aici covorul meu?” Întorc privirea într-o parte, privesc din profil și simt că undeva din spate, pe partea dreaptă a umărului meu, se afla conturată silueta energetică a tatălui meu. Îi simțeam prezența și într-un fel, respirația… Atunci imediat mi-am spus – ”A, tu, tată, ai făcut asta… e gluma ta… înțeleg… cred că ai vrut să spui ceva de genul – ai luat covorul meu, lasă că îl iau și eu pe al tău…”

Ligia Beatrice Vasilescu

Va urma...