Interviu cu parintele Arsenie Papacioc
In memoria Parintelui Arsenie PAPACIOC, care s-a ridicat la ceruri.
- Eu recomand o stare de veselie interioară, lăuntrică, din inimă, o stare ce înseamnă rugăciune neîncetată.
- nu ignoraţi, nu refuzaţi suferinţa
- Nu cer nimic altceva decât un pic de trezvie. Dumnezeu nu‑i supărat pe noi atât de mult pentru anumite greşeli, pe cât este de supărat că suntem nepăsători. (sau, cum spune Iisus, "prea mult dormim", evident , nu in sens fizic.
Trebuie să ştii să mori şi să înviezi în fiecare zi. Pentru că viaţă înseamnă moarte continuă
Interviu cu P.Cuv. Păr. Arhim. Arsenie Papacioc – Mănăstirea „Sfânta Maria” Techirghiol – Constanţa, cu prilejul împlinirii a 95 de ani de viaţă – 15.08.2008
Stelian Gomboş:
- Preacuvioase Părinte Arsenie, în primul rând îngăduiţi-mi să vă adresez un sincer şi călduros „La Mulţi şi Fericiţi Ani!” cu prilejul zilei dumneavoastră de naştere, totodată să vă mulţumesc mult pentru dragostea de a-mi acorda acest interviu, şi apoi să vă întreb: ce le recomandaţi în primul rând creştinilor care doresc să sporească în viaţa duhovnicească?
Ce le recomandaţi în primul rând creştinilor care doresc să sporească în viaţa duhovnicească?
Eu recomand o stare de veselie interioară, lăuntrică, din inimă, o stare ce înseamnă rugăciune neîncetată. O stare de veselie adevărată, degajată de problemele vieţii, de problemele cărărilor vieţii, ale unuia şi ale altuia. O stare de veselie, cu orice chip. Dacă‑i întristare, se clocesc ouăle diavolului. E o stare de absenţă, de întunecare. Dacă un om moare de pe poziţia de trăire, de înălţare, de steag, toată creaţia suferă. Noi trăim într‑o mare unitate, toată creaţia lui Dumnezeu este o unitate. Daca ne despărţim de marea unitate, suntem pe poziţie de anulare, de autoanulare. Deci, recomand o poziţie de trăire. Pentru că tragedia întregii lumi trebuie plânsă ca propriile noastre păcate. Şi starea de rugăciune înseamnă o stare de prezenţă. Eu ca duhovnic ce toată ziua stau de vorbă cu lumea care are nevoie de verticalitate, nu recomand nevoinţe. Recomand o stare de prezenţă permanentă, care înseamnă recunoaşterea forţelor de bine din tine.
Aţi cunoscut astfel de oameni care aveau o asemenea stare de prezenţă continuă?
Asta este o întrebare la care nu se poate răspunde întru totul. Oamenii îşi păstrează ascunsă viaţa lor. Am trăit în puşcării 14 ani; am stat cu fel de fel de conducători ticăloşi. Eram într‑o anumită relaţie şi cu Părintele Dumitru Stăniloae, bineînţeles respectând proporţiile, căci eram un prichindel pe lângă el. La procesul Rugului Aprins – am fost amândoi în acelaşi lot – el s‑a purtat cam şovăielnic. Dar când a intrat în temniţă, când a întâlnit acolo mari trăitori care erau de 20 de ani în închisoare, care cunoşteau Noul Testament aproape pe de rost – puţini erau care nu ştiau toate scrierile sfântului Ioan Evanghelistul – părintele Stăniloae a rămas impresionat.
Eu am multe arestări, iar la Rugul Aprins am fost condamnat 40 de ani. Vasile Voiculescu, Dumitru Stăniloae, Alexandru Mironescu şi toţi ceilalţi au primit câte 15 ani. Mie mi‑au dat 40 de ani. Sigur că m‑am distrat când m‑au condamnat, dar m‑a costat. Că mă tratau peste tot ca pe un mare criminal. Chiar la Jilava un căpitan m‑a întrebat în timp ce mă dezbrăca şi mă tundea: „Ce‑ai făcut, mă?” „N‑am făcut nimica, mă!”, i‑am zis eu. „Mă, dacă nu făceai nimic te condamna la 10‑15 ani, dar 40 de ani…” Vedeţi, dacă nu făceam nimic, tot mă condamna la 10‑15 ani. S‑a dat de gol, ştiţi. Iată cu cine‑aveam de‑a face. Iată cine te dezbrăca, iată cine te omora… Important este ca tu să ai o poziţie de prezenţă. Nu m‑au omorât, deşi mă urmăreau, mă băgau pe la răcitor, la camere frigorifice. În trei zile mureai, după socoteala lor. N‑am murit în trei zile. Mi‑au dat cinci. N‑am murit în cinci zile. Mi‑au dat şapte, n‑am murit. N‑a vrut Dumnezeu. Dar a fost greu. Important este ca acolo unde eşti să fii prezent! Şi, fie ce‑o fi, de acum. Om sunt, un pai în vânt. Nu mai conta moartea, fraţilor. Moartea era salvare! Dar există un duh, o linie, o rază de viaţă în om care nu cedează. Şi n‑avem alt ideal decât de‑a ne hărăzi Dumnezeu fericirea să murim chinuiţi şi sfârtecaţi pentru scânteia de adevăr ce ştiam c‑o avem în noi, pentru a cărui apărare vom porni la încleştare cu stăpânitorii puterilor întunericului, pe viaţă şi pe moarte. Asta‑i deviza fiecărui creştin. Dacă nu‑i aşa, atunci „mortua est”! În tinereţe eram singurul din sat care mergeam la biserică. Nu babă, nu moş, nu nimica, eram eu singur. Şi a zis preotul: „Am şi eu unul care vine la biserică, dar nici el nu stă pân’ la sfârşit”. Eu când am auzit vorba asta… Nu ştiam, eram un copil. Când începea predica, credeam că s‑a terminat totul. Nu ştiam eu de Liturghie, eram copil. De atunci n‑am mai ieşit din biserică până nu ieşea şi preotul, să fiu sigur că s‑a terminat. Eu sunt macedonean după tată. Tatăl bunicului meu a fost preot în Macedonia, de unde şi numele de Papacioc. La origine, ne‑a chemat Albu. În sfârşit… nu facultăţi, nu academii, nimic nu te formează cât o stare de prezenţă continuă: ca închisorile, ca suferinţa. Este o mare greşeală dacă o ignoră cineva. Când Mântuitorul era pe lacul Ghenizaret, cu apostolii, a zis „Să mergem pe ţărmul celălalt”. S‑a culcat în corabie – în timpul ăsta valurile creşteau. „Doamne, Doamne, scoală că pierim!”, au strigat apostolii. „Vă şi vedeaţi pe fundul mării cu Mine cu tot!”. Adică: „N‑am spus Eu bine, să mergem pe malul celălalt? Voiaţi fără valuri? Voiaţi fără încercări?” Păi nu se poate. Pentru că, practic, toate astea îţi topesc mai mult inima spre marile puteri, spre Dumnezeu.
Ce le recomandaţi în primul rând creştinilor care doresc să sporească în viaţa duhovnicească?
Eu recomand o stare de veselie interioară, lăuntrică, din inimă, o stare ce înseamnă rugăciune neîncetată. O stare de veselie adevărată, degajată de problemele vieţii, de problemele cărărilor vieţii, ale unuia şi ale altuia. O stare de veselie, cu orice chip. Dacă‑i întristare, se clocesc ouăle diavolului. E o stare de absenţă, de întunecare. Dacă un om moare de pe poziţia de trăire, de înălţare, de steag, toată creaţia suferă. Noi trăim într‑o mare unitate, toată creaţia lui Dumnezeu este o unitate. Daca ne despărţim de marea unitate, suntem pe poziţie de anulare, de autoanulare. Deci, recomand o poziţie de trăire. Pentru că tragedia întregii lumi trebuie plânsă ca propriile noastre păcate. Şi starea de rugăciune înseamnă o stare de prezenţă. Eu ca duhovnic ce toată ziua stau de vorbă cu lumea care are nevoie de verticalitate, nu recomand nevoinţe. Recomand o stare de prezenţă permanentă, care înseamnă recunoaşterea forţelor de bine din tine.
Aţi cunoscut astfel de oameni care aveau o asemenea stare de prezenţă continuă?
Asta este o întrebare la care nu se poate răspunde întru totul. Oamenii îşi păstrează ascunsă viaţa lor. Am trăit în puşcării 14 ani; am stat cu fel de fel de conducători ticăloşi. Eram într‑o anumită relaţie şi cu Părintele Dumitru Stăniloae, bineînţeles respectând proporţiile, căci eram un prichindel pe lângă el. La procesul Rugului Aprins – am fost amândoi în acelaşi lot – el s‑a purtat cam şovăielnic. Dar când a intrat în temniţă, când a întâlnit acolo mari trăitori care erau de 20 de ani în închisoare, care cunoşteau Noul Testament aproape pe de rost – puţini erau care nu ştiau toate scrierile sfântului Ioan Evanghelistul – părintele Stăniloae a rămas impresionat.
Eu am multe arestări, iar la Rugul Aprins am fost condamnat 40 de ani. Vasile Voiculescu, Dumitru Stăniloae, Alexandru Mironescu şi toţi ceilalţi au primit câte 15 ani. Mie mi‑au dat 40 de ani. Sigur că m‑am distrat când m‑au condamnat, dar m‑a costat. Că mă tratau peste tot ca pe un mare criminal. Chiar la Jilava un căpitan m‑a întrebat în timp ce mă dezbrăca şi mă tundea: „Ce‑ai făcut, mă?” „N‑am făcut nimica, mă!”, i‑am zis eu. „Mă, dacă nu făceai nimic te condamna la 10‑15 ani, dar 40 de ani…” Vedeţi, dacă nu făceam nimic, tot mă condamna la 10‑15 ani. S‑a dat de gol, ştiţi. Iată cu cine‑aveam de‑a face. Iată cine te dezbrăca, iată cine te omora… Important este ca tu să ai o poziţie de prezenţă. Nu m‑au omorât, deşi mă urmăreau, mă băgau pe la răcitor, la camere frigorifice. În trei zile mureai, după socoteala lor. N‑am murit în trei zile. Mi‑au dat cinci. N‑am murit în cinci zile. Mi‑au dat şapte, n‑am murit. N‑a vrut Dumnezeu. Dar a fost greu. Important este ca acolo unde eşti să fii prezent! Şi, fie ce‑o fi, de acum. Om sunt, un pai în vânt. Nu mai conta moartea, fraţilor. Moartea era salvare! Dar există un duh, o linie, o rază de viaţă în om care nu cedează. Şi n‑avem alt ideal decât de‑a ne hărăzi Dumnezeu fericirea să murim chinuiţi şi sfârtecaţi pentru scânteia de adevăr ce ştiam c‑o avem în noi, pentru a cărui apărare vom porni la încleştare cu stăpânitorii puterilor întunericului, pe viaţă şi pe moarte. Asta‑i deviza fiecărui creştin. Dacă nu‑i aşa, atunci „mortua est”! În tinereţe eram singurul din sat care mergeam la biserică. Nu babă, nu moş, nu nimica, eram eu singur. Şi a zis preotul: „Am şi eu unul care vine la biserică, dar nici el nu stă pân’ la sfârşit”. Eu când am auzit vorba asta… Nu ştiam, eram un copil. Când începea predica, credeam că s‑a terminat totul. Nu ştiam eu de Liturghie, eram copil. De atunci n‑am mai ieşit din biserică până nu ieşea şi preotul, să fiu sigur că s‑a terminat. Eu sunt macedonean după tată. Tatăl bunicului meu a fost preot în Macedonia, de unde şi numele de Papacioc. La origine, ne‑a chemat Albu. În sfârşit… nu facultăţi, nu academii, nimic nu te formează cât o stare de prezenţă continuă: ca închisorile, ca suferinţa. Este o mare greşeală dacă o ignoră cineva. Când Mântuitorul era pe lacul Ghenizaret, cu apostolii, a zis „Să mergem pe ţărmul celălalt”. S‑a culcat în corabie – în timpul ăsta valurile creşteau. „Doamne, Doamne, scoală că pierim!”, au strigat apostolii. „Vă şi vedeaţi pe fundul mării cu Mine cu tot!”. Adică: „N‑am spus Eu bine, să mergem pe malul celălalt? Voiaţi fără valuri? Voiaţi fără încercări?” Păi nu se poate. Pentru că, practic, toate astea îţi topesc mai mult inima spre marile puteri, spre Dumnezeu.
Toţi Sfinţii Părinţi spun lucrul acesta. Aşa că nu ignoraţi, nu refuzaţi suferinţa. Nu căutaţi Crucea, dar dacă vine, ţineţi‑o! Mântuitorul Hristos n‑a vrut Crucea, dar când I S‑a dat n‑a mai lepădat‑o. N‑a cedat deloc. L‑au jupuit, dar n‑a cedat. N‑a zis deloc precum vroiau duşmanii Lui. Aşa că numai şi numai prin Cruce putem ajunge la înviere, În concluzie, trebuie să ştii să mori şi să înviezi în fiecare zi. Pentru că viaţă înseamnă moarte continuă.
Nu se întâmplă nimic, absolut nimic, niciodată, fără voia lui Dumnezeu. Căci zice Mântuitorul: „Nu se mişcă fir de păr fără voia Mea”. Suntem conduşi, guvernaţi de Dumnezeu în toată mişcarea noastră. Deci trebuie să fim atenţi. In închisoare erau oameni de rugăciune. Am trăit cu ei, cu Valeriu Gafencu, cu Virgil Maxim… L‑am avut pe Virgil Maxim chiar în celulă. Am stat împreună, mi‑a fost aproape ca un ucenic. Am stat mult timp în doi, în celulă, la Aiud. Pe mine m‑au ţinut ani de zile la zarcă. Zarca era la Aiud o închisoare în închisoare. Nu ştiţi! Făcută de unguri pentru români. Acolo nu vedeam nimic. Ne scoteau afară zece minute pe lună. Vă daţi seama, erai cu totul suspendat de tot ce‑i materie! În asemenea condiţii, toţi creştinii aceştia se rugau. Dar care era intensitatea rugăciunii, asta e greu de apreciat – ca să satisfacem noi acum lumea curioasă de astăzi. Vă mai spun încă o dată: eu recomand o stare de veselie care înseamnă rugăciune neîncetată.
Preacuvioase Părinte Duhovnic, de ce Sfânta Liturghie este considerată Cerul coborât pe Pământ?
Sfânta Liturghie face abstracţie de la orice fel de comparaţie. Sfânta Liturghie este Cer, este Dumnezeu. În mâna omului, bineînţeles. E cel mai important, cel mai mare lucru posibil. Şi de multe ori mă gândesc ce cinste are omul. Pentru că Dumnezeu a creat două lucruri nemaipomenite, care nu se pot repeta. A creat o femeie distinsă care L‑a născut pe Dumnezeu şi a creat preoţia care‑L coboară de sus şi îl naşte din nou pe Sfânta Masă. Ce ziceţi de lucrul acesta? Nu e o coajă de pâine acolo, este un Dumnezeu, este o creaţie întreagă! Cum aş îndrăzni să o compar, cu cine, cu ce rugăciune, cu ce sfinţenie? Este chiar Dumnezeu, întru totul pe Sfânta Masă. Şi lucrarea aceasta o săvârşeşte omul! Pentru că fiinţa umană – aşa cum zice şi Sfântul Grigorie de Nyssa – este copleşitoare, de neînţeles. Dumnezeu are încă taine ascunse cu privire la om, pe care nu le cunosc nici îngerii. Omul este cu totul superior în creaţie. Lupta Satanei, asiduă şi chiar finală, este să nu recunoaştem că putem fi în asemănare cu Dumnezeu. Da, suntem creaţi aşa. Recunoaştem, nu recunoaştem, aşa suntem creaţi. Nimeni din creaţie nu‑i ca omul. El este singura verigă posibilă de legătură între Dumnezeu şi creaţie. Omul! Lui i s‑a încredinţat marea răspundere să supravegheze întreaga creaţie, el este stăpânul creaţiei. Omule, omule, uite pe cine bagi tu în iad! Pe tine, adică, atunci când mergi pe calea pierzării. Aşa că Liturghia, în sfârşit, nu‑i o lucrare omenească, ea este peste îngeri şi peste orice. Este chiar El. Da! „Eu sunt Cel ce sunt”, aici şi acum! Învierea lui Iisus Hristos s‑a făcut… Nu numai El a înviat. Toată creaţia a avut un moment de recucerire şi de reînviere. Dar toată gloria acestei nemaipomenite întâmplări, de care ne e şi frică să amintim, n‑ar fi fost aşa de valoroasă dacă n‑ar fi fost crucea mai întâi. Deci poziţia aceasta este: întâi suferinţa şi pe urmă plata. „Cine fuge de Cruce fuge de Dumnezeu”, zice Sfântul Teodor Studitul. Nu cer nimic altceva decât un pic de trezvie. Dumnezeu nu‑i supărat pe noi atât de mult pentru anumite greşeli, pe cât este de supărat că suntem nepăsători. Să nu amânăm trezirea duhovnicească. În ierarhia din Biserică nu împăratul sau patriarhul este cel mai mare. Cine este mai smerit, acela este mai mare în Biserică, în Împărăţia cerurilor. Să ştiţi că smerenia este singura cale de salvare.
Preacuvioase Părinte Arsenie, despre anii pe care i‑aţi petrecut în viaţa de pustie, ce ne puteţi spune?
Viaţa de pustie e atât de suspendată încât n‑ai putinţa să vezi ceva cu picioarele pe pământ, aşa că nu poată să înţeleagă cineva din afară ce se petrece la pustie. E o prezenţă şi o creaţie întreagă în inima şi în mişcarea pustnicului. Am avut în acei ani şi spaimă, dar m‑a ajutat Dumnezeu să îmi ţin prezenţa. Lupii erau foarte îndrăzneţi. Nu mă temeam de urşi ca de lupi. Pentru că lupii sunt flămânzi şi atacă în ceată. În pădure e mai uşor pentru tine că lupul nu are gâtul flexibil ca să se uite aşa, stânga‑dreapta. Are privirea directă. În pădure copacii îl păcălesc, el crede c‑ar fi oameni. Şi are o teamă. Am văzut la toate animalele că au o teamă de om. Au o teamă de moarte. Fie că făceam o mişcare să gonesc urşii, fie că făceam o mişcare să gonesc lupii, dar toţi se temeau. Chiar lupii ăştia obraznici. Da, nu a fost o problemă grea, asta. Dar te ţinea prezent. Te uitai în toate părţile, însă, fără discuţie, trebuie să recunosc – nu ştiu în ce măsură puteţi să mă‑nţelegeţi – că ne ţinea puterea lui Dumnezeu. Era o viaţă suspendată, desprinsă şi de cuvinte şi de înţelegerea oamenilor care n‑au trăit cât de cât, cu mare dăruire, mântuirea vieţii lor. Este greu să vorbeşti despre nişte lucruri de înălţime… Nu mai erai viu. Şi totuşi erai viu. Îmi amintesc multe: zăpadă, la un moment dat a nins, a nins patrusprezece zile, zi şi noapte. S‑a acoperit orice cărare, orice drum. Aveam un izvor la o distanţă cam de două sute de metri de coliba unde stăteam. Până la izvor erau şi lupi care pândeau căprioarele ce veneau să se adape. Dar eram şi eu tot o capră, ştiţi… Tot aveam nevoie de izvor. Iarna nu era o problemă, că era zăpadă şi topeai zăpadă. Câteodată când o topeai, ţi se înfigeau acele de brad în gât. Şi era atât de nesuferit! Sunt multe lucruri! Cum să exemplific, cum să le materializez? M‑am folosit mult. Dar nu eram un om al pustiei. Dacă nu ai o stare de smerenie, oriunde ai fi în viaţă, dar mai ales în puşcărie şi în pustie, n‑o duci.
Unde credeţi sfinţia voastră că a fost mai greu: la pustie sau în închisoare?
Acum, vă daţi seama, în închisoare nu credeau în Dumnezeu, nenorociţii de paznici. Şi erau foarte sălbăticiţi, îndârjiţi. La Aiud am avut un şef de gardieni acolo, la zarcă, se numea Biro. Pe ungureşte înseamnă primar. Era rău de tot. Să revin: cei de la puşcărie nu credeau în Dumnezeu. Şi erau primejdioşi. În pustiu luptai cu dracul. Dracul credea în Dumnezeu. Se temea de El. Puteai să‑l ţi pe diavol la distanţă, de aceea nu mă speriam. Că te trăgea, trăgea haina de sub tine, o blană de piele pe care stăteam lungit noaptea. Se întâmplau multe lucruri. Dar nu era primejdios. Eram totuşi liber. Şi oamenii nu preţuiesc viaţa de libertate. Mai mult, nu preţuiesc suflarea şi răsuflarea, că tot de la Dumnezeu sunt. Nu‑i supărat Dumnezeu pe noi atât de mult pentru păcate, cât este supărat că suntem nepăsători. Asta trebuie propovăduit la toată lumea. Şi vă spun şi eu vouă, acum, tot aşa. Faceţi act de prezenţă la Dumnezeu: „Doamne, Tu m‑ai făcut, Tu mă iei”. Ne‑a creat singuri numai pentru El, nu şi pentru dracul, pentru patimi. Nu ne jucăm cu timpul vieţii noastre. Am avut ocazie să fiu chemat de multe ori la căpătâi de morţi. Că eu, peste cinci ani, împlinesc o sută de ani de viaţă pe acest pământ. Am avut o viaţă trăită cu adevărat: puşcării, viaţă intensă, viaţă care măsura suflarea şi răsuflarea zi de zi, clipă de clipă chiar. Deci te obliga să iei o atitudine. Căci nu puteai să cedezi: era proba de credinţă sau de necredinţă. Nu te jucai. Dar nu m‑am folosit aşa, până în adâncul deliberativ al lucrurilor, ca la căpătâiul morţilor. Ţipete… sentimente omeneşti… muribunzii vedeau draci, aşa cum ştim că vin. Vedeau păcatele aşa cum le‑au făcut, nu cum le‑au spovedit. Și vroiau sa le spovedească, dar nu mai puteau… Înapoi nu se mai putea, căci venise aia, moartea. Moartea nu vine să‑i faci o cafea. Vă daţi seama ce spaimă era, că erau suflete trezite acum, înainte de moarte, şi intrau într‑un necunoscut şi începeau să apară toate aşa cum ni se arată în Scripturile divine. Spune aşa un Sfânt Părinte: „Aş vrea să înţelegeţi: dacă chinurile iadului sunt la nivelul chinurilor din ziua morţii, este destul”. Este groaznic. Şi uite, toţi doreau să mai trăiască o zi. Şi zicem noi, care ne scăldăm în ani: „Ce faci într‑o zi?” Nu într‑o zi, într‑o clipă! Poţi să faci mult! Că Dumnezeu n‑are nevoie de cuvintele noastre, are nevoie de inima noastră. Şi putem să I‑o dăm într‑o clipă.
S.G. - Din punct de vedere duhovnicesc, cum vedeţi viitorul ţării noastre?
P.A.P. - Este o întrebare îndrăzneaţă şi o să fie un răspuns sfios. Eu, personal, judec după inima mea, văd o mare răspundere, văd un mare răspuns pe care nu-1 poate da decât Ţara Românească în lume, cândva. Consider că în România este cea mai adecvată viaţă, răsuflare şi suflare, după Scriptură. România este milostivă şi nu duce un război de distrugere, ci numai de avanpost, de apărare. Tocmai poziţia Scripturii. România o văd având o mare misiune în lume. Sigur că nu din punct de vedere economic numaidecât, ci din punct de vedere mântuitor numaidecât. Şi, asta contează: Că Dumnezeu rabdă, rabdă, dar şi înainte apucă. Şi noi, care vedem lucrurile acestea, la întrebarea asta îndrăzneaţă răspundem: suntem români şi cum să nu văd o fericire pentru ţara mea? Nu pentru că-i ţara mea, ci pentru că sunt într-un cadru adecvat Scripturii, Chiar dacă există şi căderi, Scriptura este trăită de români. Românul înţelege de ce-ai întins mâna. In Occident nu se mai pune problema în acelaşi duh. Vin foarte mulţi să mă întrebe: „să plec în străinătate”? „Pleacă. Dar să ştii că ai terminat cu Ortodoxia!” Pentru că acolo sunt anumite raţionamente, este o goană după bani, este o altă lume. Să trăiască, n-am nimic de zis. Îi înţelegem. Dar asta nu trebuie să ne interzică să spunem adevărul. O mare misiune duhovnicească va avea România. Asta-i părerea mea. Trăim sau nu trăim, dar vom vedea că aşa este.
S.G. - Dacă ar fi să le adresaţi acum un sfat, un cuvânt tinerilor, ce le-aţi spune?
P.A.P - Uite ce le spun: tinerilor, dati-mi mie tinereţea voastră, dacă nu ştiţi ce să faceţi cu ea. Acesta este răspunsul.
S.G. - Acestea fiind zise, vă mulţumesc foarte frumos, Preacuvioase Părinte Arhimandrit, dorindu-vă să aveţi parte, în continuare, de multă sănătate, de mult spor şi de multe împliniri duhovniceşti!...
Interviu realizat de Stelian Gomboş
Copyright © Parohia Sfantul Apostol Andrei, Oradea
Editura For You
Stiinta confirma minunea de la Sfantul Mormant
Serghii Mirov, un participant in cercetarea organizata in aceasta vara de
catre grupul de lucru pe teme privind semnele miraculoase al Comisiei Teologice
Sinodale, asigura ca ancheta a fost realizata de meteorologii rusi si
israelieni.
Potrivit acestuia, dupa insumarea rezultatelor, expertii au concluzionat ca
ceata nu poate fi generata in aerul uscat si la o astfel de temperatura.
Mirov a mai subliniat ca "norul de binecuvantare care coboara” apare numai in
zona manastirii ortodoxe. El a mai relatat ca, pe timpul slujbei (fenomenul
miraculos se intampla la sarbatoarea ortodoxa a Schimbarii la Fata), o sfera
luminoasa puternic-vizibila de ceata ii inconjoara pe credinciosi, dupa care
norul apare deasupra crucii Bisericii Schimbarii la Fata, crescand in dimensiuni
si coboara peste credinciosi, acoperindu-i si inconjurandu-i in umezeala
binecuvantata datatoare de viata.
La randul sau, Pavel Florenski, academician al Academiei Ruse de stiinte
Naturale si sef al grupului de lucru privind semnele miraculoase, a declarat ca
echipa sa a examinat aspectul Focului Sfant (Lumina Sfanta) din Biserica
Sfantului Mormant a Ierusalimului, in ajunul Pastelui, cu ajutorul unor extrem
de moderne si exacte echipamente.
"Concluzia este simpla: aspectul de foc este produs de fenomenele
piezoelectrice puternice din biserica si teritoriile adiacente, similare cu cele
care au loc in timpul furtunilor, dar fara sa existe vreo furtuna... Prin
urmare, acest lucru inseamna ca evenimentul poate fi considerat unul miraculos",
asigura acesta.
SAVANT: Lumina Sfinta nu este facuta de oameni
Andrei Volkov, 52 de ani. Doctor in stiinte fizico-matematice, coordonatorul
laboratorului sistemelor ionice din Rusia al Institutului de energie atomica in
numele lui Curciatov.
A hotarit sa desfasoare un experiment stiintific in biserica Mormintul Domnului
in Ierusalim. Volkov a presupus ca flacara Luminii Sfinte este o descarcare de
plasma (plasma – substanta gazoasa puternic ionizata, ale carei proprietati
fizice sint determinate de existenta ionilor si a electronilor in stare libera).
In acest sens, savantul a venit cu ideea unui experiment simplu, dar curajos –
sa masoare radiatia electromagnetica in biserica Sfintului Mormint chiar in
momentul pogoririi Luminii Sfinte.
Savantul a reglat dispozitivele: daca in timpul pogoririi Luminii Sfinte se va
inregistra un salt al cimpurilor electromagnetice atunci calculatorul il va
fixa. Daca flacara este doar un truc care se “joaca” pentru credinciosi (o
astfel de explicatie a fenomenului bintuie pina acum nu doar printre atei, ci si
printre unii teologi cu renume) – atunci nici un fel de salt nu se va produce.
“Timp de 6,5 ore de observare a fonului electromagnetic in biserica,
dispozitivul a fixat marirea intensitivatii radiatiei de 2 ori exact in momentul
pogoririi Luminii Sfinte. Acum este deja clar ca Lumina Sfinta nu este facuta de
oameni. Aceasta nu este o amageala, o mistificare: “urmele” sale materiale pot
fi masurate” – a spus savantul.
Iubirea nu ia ostatici
"Ai invatat iubirea conditionata de la niste oameni a caror iubire pentru tine a fost compromisa de catre propria lor vina si frica. Ei ti-au fost modele. Nu trebuie sa te rusinezi de acest lucru, ci numai sa fii constient de el. inca de cand erai un prunc, ai fost conditionat sa te pretuiesti doar atunci cand oamenii reactioneaza pozitiv fata de tine. Ai invatat ca valoarea ta era stabilita in exterior. Aceasta a fost eroarea fundamentala ce s-a perpetuat de-a lungul vietii tale. Nici experienta parintilor tai si nici cea a copiilor tai nu a fost diferita de a ta. Toate abuzurile si erorile trebuie constientizate, iar emotia atasata lor trebuie eliberata.
Aceasta este calea prin care toate fiintele ranite trec de la experienta iubirii conditionate la experienta iubirii fara conditii. in cadrul procesului vindecarii inveti sa-ti oferi tie insuti iubirea neconditionata pe care nu ai primit-o niciodata de la parintii tai biologici, in acest proces esti „nascut din nou” si infiat din nou, dar nu de alte figuri autoritare, ci de insasi Sursa iubirii dinauntrul tau.
Cand inveti sa dai iubire fiintei launtrice ranite, incepi sa-ti schimbi complet convingerea ca valoarea de sine trebuie sa se bazeze pe modul in care altii reactioneaza fata de tine.
Incetul cu incetul te antrenezi sa te pretuiesti asa cum esti – aici si acum – fara conditii. Nimeni altcineva nu poate face asta pentru tine!
Oamenii te pot sustine si incuraja, dar nimeni nu te poate invata cum sa te iubesti pe tine insuti. Aceasta este lucrarea fiecarui suflet individual. Fiecare suflet vine in experienta fizica, dornic sa se confrunte cu aceste probleme ale valorii de sine. insa, inca de la inceputul sejurului sufletului aici, capacitatii sale naturale de a iubi si de a-i include pe altii in trairea acestei iubiri i se impun anumite conditii.
Este absolut esential ca aceste conditii sa fie modificate total. Daca sufletul paraseste lumea fizica, crezand ca este victima experientei sale de aici, el va fi tras din nou inapoi pentru a se dezvata de aceasta convingere.
Incercarea de a gasi iubire in afara ta esueaza mereu, pentru ca nu poti primi de la altul ceva ce tu nu ti-ai dat tie insuti. Cand te privezi de iubire, ii atragi in viata ta pe altii care fac acelasi lucru. Experienta iubirii neconditionate incepe in inima ta, nu in inima altcuiva!
Nu conditiona capacitatea de a te iubi pe tine insuti de capacitatea altcuiva de a te iubi. Nu-ti pune increderea in conditiile impuse iubirii sau in forma in care ea se prezinta, caci acestea sunt tranzitorii si supuse vicisitudinilor vietii de zi cu zi. Iubirea reala nu se schimba. Ea exista independent de forma prin care se exprima. Sursa acestei Iubiri eterne, omniprezente, lipsite de forma, este inauntrul tau. Acolo trebuie sa-ti pui increderea, caci aceasta Iubire este mai certa decat orice vei cunoaste vreodata; atunci cand Ea este ferm asezata in inima ta, nu vei mai avea nevoie sa cauti fericirea in afara ta.
In viata ta, oamenii vor veni si vor pleca. Unii se vor purta frumos cu tine. Altii se vor purta urat. Vei accepta iubirea care ti se ofera si vei privi lipsa de iubire drept ceea ce este: un strigat de ajutor al cuiva care sufera. ii vei incuraja pe altii sa gaseasca si ei Sursa Iubirii inauntru – asa cum ai facut si tu – stiind prea bine ca nu le poti rezolva micile probleme. Tragedia vietii lor nu poate fi abordata decat prin bunavointa lor de a privi in propriile lor inimi si minti.
Iar cel ce daruieste stie intotdeauna cand si cui sa dea darul. Nu e nimic complicat in actul iubirii. Totul devine complicat numai atunci cand cineva incepe sa țina iubire pentru el – iar atunci, ceea ce ofera nu se mai poate numi iubire. Cel ce se iubeste pe sine insusi nu se teme sa fie singur. Caci a fi singur este un prilej de a te iubi si de a te accepta tot mai profund. Se simte el nevrednic, daca cel iubit il respinge? Se autocompatimeste si se retrage din lume, sau se adanceste el in cautarea unui inlocuitor? Nu. El continua, pur si simplu, sa respire si sa-si extinda iubirea, la fiecare pas al experientei sale. Cel care se iubeste neconditionat nu iubeste pe fragmente si cu intentii ascunse. El nu cauta pe cineva special pe care sa-l iubeasca, ci iubeste pe oricine care se afla in fata sa. O persoana nu este mai demna sau mai nedemna de iubirea sa decat alta. Cand traiesti Iubirea reala, nu te mai simti separat de altii. Pierzi orice aspect al identitatii tale care ii respinge pe altii. Te deschizi spre o realitate mai vasta – pe care o creezi impreuna cu altii, prin incredere reciproca.
Judecata inceteaza si acceptarea domneste!
Cel ce iubeste fara conditii nu impune nici o limita libertatii sale si nici libertatii altcuiva. El nu incearca sa pastreze iubirea – intrucat a incerca sa o pastrezi, inseamna a o pierde. Iubirea este un dar care trebuie oferit in mod constant, intrucat este cerut in fiecare clipa. Iubirea nu ia ostatici, nu se targuieste si nu poate fi compromisa de frica! Orice obstacol in calea iubirii salasluieste in inima – si acolo trebuie el dizolvat. Nu astepta ca cerul sa vina ca sa-ti raspandeasca iubirea. Fa-o tu acum! Asta pentru ca cerul este in ochii tai, atunci cand privesti cu acceptare si compasiune. Este in mainile tale, atunci cand le intinzi ca sa ajuti. Este in mintea ta, atunci cand vezi “bine” in loc de “rau”.
Felul in care vezi lumea determina ce va fi lumea pentru tine. Asadar, nu cauta sa-i schimbi pe ceilalti sau lumea din jurul tau! in schimb, uita-te la tine! Priveste-ti convingerile si vei vedea unde e nevoie sa te deschizi. Priveste in inima ta si vei sti unde anume e nevoie sa aduci Iubire. Adevarul este ca nu putem fi fericiti alaturi de o alta persoana daca nu suntem fericiti cu noi insine. Daca iti place cine esti, a fi cu altcineva nu este decat o extensie a propriei fericiri. insa, daca nu te placi pe tine insuti, a fi cu cineva nu face decat sa iti exacerbeze starea de nefericire.
Decizia de a intra intr-o relatie de parteneriat nu trebuie sa se bazeze pe dorinta de a evita sa te privesti pe tine insuti, ci pe consimtirea de a intensifica acest proces. Atunci cand traiesti langa alti oameni este foarte probabil sa aiba loc o declansare reciproca a ranilor nevindecate. Nu este nici placut si nici simplu sa devii constient de partile nevindecate. Oricum, este o etapa necesara a calatoriei catre reintregirea psihica. O relatie seamana cu o uriasa gaura neagra. Sapa in straturile superficiale ale constientului pana ce scoate la lumina cele mai adanci temeri si nesigurante.
Cine nu este dispus la o confruntare in profunzime cu ele, isi pune sub semnul intrebarii dorinta de a fi intr-o relatie apropiata cu cineva. Nu te poti apropia de cineva fara sa te confrunti cu tine insuti!"
Paul Ferrini
Sursa: esoterism.ro
Abonați-vă la:
Postări (Atom)