Scară la cer... (28)



Ultimul episod, dar nu și ultima treaptă 

   Acesta este ultimul episod din Scara la cer… După cum am spus și în titlu, nu este, însă, și ultima treaptă… Mă opresc aici pentru că e timpul sa scriu cartea... Aceasta este o temă de reflecție pentru fiecare – câte trepte ați parcurs deja… De ce spun aceasta? Simplu, pentru că îmi vine în minte o vorbă veche din bătrâni: ”vara sanie și iarna căruță!” Mai exact să construim acum, cât suntem în viața aceasta terestră, pământeană, propria noastră scară …spre cer! Să nu alergăm să agonisim bunuri materiale, pentru că ele sunt deșarte, să adunăm cât mai mult pentru suflet și spirit. Acesta este veșnic, în rest totul este trecător prin această viață, chiar și noi…




Puterea credinței 

   Simt că spiritualitatea pentru mine, ASTĂZI, este un izvor nesecat… voi ce simțiți? Fără descoperirea Divinității, viața nu are sens. Vor apărea ca din senin fel de fel de obstacole, toate cu un singur scop și anume acela că viața fără religie nu poate exista. Am să vorbesc, în continuare, despre puterea credinței. Dacă ar fi să fac referire la un început, sincer, nici nu știu de unde să încep. La ușa sufletului meu, timp de 20 de ani s-a ”bătut”. ”Doamne, Doamne” a știut, însă, că este adevărat: ”bate și ți se va deschide”. Așa s-a întâmplat în cazul meu. Dar al tău? Am ajuns astăzi să mă rog cu lacrimi, fără să aștept ceva în schimb… Cât despre sănătatea mea, răspunsul nu a întârziat să apară… Chiar zilele trecute am vazut un bun prieten, care reușește, cu privirea, să facă radiografia corpului uman, și mi-a spus, spre surprinderea mea: ” Tu, te-ai vindecat singură!”

  

Influența numelui în viață 

   Zilele trecute mă gândeam – se spune despre numele de botez că are influență în viața omului. Și mă gândeam la numele celor din jurul meu, cu inflențe de sfinți. Mă întreb – dar eu, eu nu am nume de sfânt! Întotdeauna părinții îmi spuneau să mă regăsesc în grupul celor 40 de mucenici…Este o soluție, când nu te găsești nicăieri, folosește acest grup și va fi mai confortabil, sufletește vorbind… Tot gândindu-mă așa deodată tresar… ia uite ce nume am și eu… ”ligia-religia”! Poate de aici și chemarea mea spre spirirualitate, credință și religie…



Sfaturi din suflet, de suflet 

   Timp de peste 20 de ani am căutat scopul vieții mele. Sunt pregătită în jurnalism, management, domeniul juridic și contabil… În permanență simțeam că fac ceva ce nu este pe placul sufletului meu. Abia astăzi am aflat… Scopul meu în viață este să alin sufletele oamenilor. Aceasta este menirea mea. Acum știu. Zi de zi consiliez oameni de peste tot, cunoscuți și necunoscuți…Nici nu știam cât de aproape este menirea mea … de mine! Acum știu. Mulțumesc îngerașilor mei, Gabriel și Laurențiu, care mi-au furnizat materiale audio, video și scrise, care m-au ajutat să înțeleg cine sunt, de unde vin capacitățile pe care le am. Acum știu. Fără acordul Divinității nu aș fi fost ceea ce sunt, nu aș fi reușit să văd, nu m-aș fi descoperit pe mine și desigur nu aș fi putut ajuta alți oameni. În acest sens, pregătirea mea continuă. Pentru că următoarea misiune, după ”scara” la cer, este să ajut, să consiliez, psihologic, oamenii. Pentru orice întrebări de suflet, pentru suflet, vă stă la dispoziție acest site. Nu ezitați să căutați răspunsuri, dar și soluții la toate întrebările pe care le aveți, indiferent dacă sunt cotidiene sau de profunzimea sufletului vostru veșnic, pentru care trebuie să lucrați de pe acum…

Ligia Beatrice Vasilescu

Scară la cer... (27)



Un semn … prin fotografie

   Zilele trecute chiar mă gândeam că nu mai primesc nici un semn. Sunt în vacanță, acasă, la Iași și am luat o pauză. Dar…un vis puternic mi-a dat de înțeles că nu este așa. M-am trezit undeva după miezul nopții, speriată la gândul că am strigat în somn, și i-am deranjat pe cei din casă ce dormeau liniștiți la acea oră târzie din noapte. M-am uitat speriată în jur și nimeni nu reacționa, semn că țipătul a avut loc în interiorul și nicidecum în exteriorul meu. M-am trezit speriată de o ”mână”, de la cot în jos, întinsă chiar la nivelul ochilor mei, ce trecea fix prin fața mea. Urmăresc cu privirea ”mâna” și văd că îmi arată un portofel cafeniu din piele, din care scoate o fotografie. Simt și recunosc după aspect că mâna este a mamei care m-a crescut, Marica. Ea extrăgea din interiorul portofelului o fotografie în a cărei imagine se vedea ea, Marica, împreună cu tata, Filip. A doua zi vorbesc cu fratele meu Gabriel și am cazut amândoi de acord asupra faptului că părinții noștri, trecuți nu demult în neființă, sunt ACOLO, împreună. Cel puțin Maricuța așa vroia să ne spună…



Tata, ajută-mă! 

   Aici unde mă aflu eu, acum, există Paștele ”Morților”, o sărbătoare asemănătoare Paștelui, dar mult mai profundă, fiind o tradiție seculară, transmisă din generație în generație. I se mai spune – Paștele blajinilor și are loc la o săptămână după Paștele ortodox. Înainte de acest eveniment, oamenii merg la cimitire, fac curat, vopsesc mesele, văruiesc copacii etc. Am plecat și eu cu un coleg aflat la volanul mașinii, la tata. Timp de 30 de minute ne-am învârtit în cerc. Nu găseam locul…Era prima dată când veneam cu altă mașină și alt șofer la volan. Nu reușeam să îi spun locul exact. La un moment dat, ne oprim la capătul unei alei. Colegul meu, Nicolae, coboară din mașină să întrebe niște muncitori ai cimitirului, unde este rândul și locul căutat. Eu rămânând în mașină încep să mă rog: ”Tată, ajută-mă! Nu te găsesc! Și nu vreau să plec acasă cu lumânările, florie și tămâia, că nu am ce să fac cu ele acasă!” Nu au trecut nici cinci minute și l-am găsit! Eram la capătul aleii lui, la numai doi metri de el, dar fără ajutorul lui … nu l-aș fi găsit!

Ligia Beatrice Vasilescu

Va urma...