Scară la cer... (26)



Călătorie în lumea paralelă 

    Atunci când am început să scriu ”Scara la cer” pot să spun, cu mâna pe inimă, că nu știam mai nimic despre existența unei vieți paralele, în vis, prin vis. Acum știu. Somnul este mica ”moarte”, dacă pot să spun așa. Un exercițiu. Somnul este cel care atestă că, de fapt, nici nu există moarte. Există lucruri atât de simple, aproape de noi, pe care refuzăm să le vedem. În ultima perioadă, citind foarte mult, am aflat că există școli care ajută pe doritori să călătorească prin intermediul somnului indus. Când am început să scriu ”Scara la cer” scopul a fost să aflu dacă undeva mai există oameni ca mine. Mulțumesc celui care a avut inspirație divină prin ideea genială „dincolo-de-materie”, Gabriel, pentru că aici este și colțul meu de Rai, scara mea la cer, dar și dovada incontestabilă că lumea paralelă a celor de ”Dincolo” există. Astfel am aflat că există nu numai oameni ca mine, ci și școli întregi, în diferite colțuri ale lumii, care pregătesc inclusiv viitori profesori în acest sens. Mă bucur că nu am avut nevoie de nici o școală, pentru că întreaga ”clădire” de acest gen se află în mine! Interesant este că în astfel de școli se recomandă celor care doresc să ”călătorească”, în starea de somn, să ia legătura cu părinții sau rudele...plecate...
    Eu, personal, am încercat permanent să păstrez un echilibru mental perfect și totuși să știu unde sunt ”plecați” părinții mei și ce fac acolo, dacă îi pot ajuta în drumul lor, să fiu acolo lângă ei, să îi văd, chiar și după trecerea în neființă... Cu ajutorul, dar și cu acceptul nemijlocit al lui Dumnezeu, inclusiv prin fiul Iisus, am reușit. Dacă înainte de a scrie ”Scara la cer” aveam întrebări de genul – ”De ce suntem legați de divinitate prin religie, credință? Și altele de acest gen... Acum știu. Noi, pământenii, ne-am născut pe segmentul relației și conexiunii directe cu Dumnezeu, indirecte, prin Fiul, Iisus, Maica Domnului, Maria, arhanghelii, alți sfinți... Din aproape în aproape am descoperit originea vieții mele, dar și răspunsul la întrebarea ”există viață dicolo de moarte?” Răspunsul categoric este ”Da”. Toate poveștile mele care au fost și vor mai fi sunt menite să vă convingă cât de puțin că ”marele somn”, ”moartea”, este ceva care trebuie acceptat ca o continuare a vieți, dar în altă dimensiune, mai înaltă, spirituală, caldă, bună, curată, pură, luminoasă...

Ligia Beatrice Vasilescu

Va urma...

Scară la cer... (25)





Sfera de lumină 

Mi s-a întâmplat de mai multe ori să conștientizez în prezența mea o sferă de lumină, un globuleț ca o minge, a cărei margine este conturată din lumină galben strălucitoare. În cele 40 de zile de la moartea mamei care m-a crescut, Marica, simțeam noaptea cum doarme globulețul acesta pe umărul meu drept. Mă trezeam sub greutatea lui apăsătoare, dar plăcută. Când deschideam ochii, trezită brusc din somn, întrebam telepatic: ”Tu ești, Maricuța?” Și apoi mă culcam la loc... O altă noapte sunt surprinsă că văd o umbră și tresar, dar aud o întrebare bine cunoscută – ”Ce ai, dragă?” Atunci am știut sigur că este ea, Maricuța... Doamne, atât de mult timp a trecut nu am mai auzit aceste cuvinte! Doamne, îți mulțumesc!



40 de zile 

Există cu adevărat cele 40 de zile în care sufletul celui plecat ”Dincolo” este pe Pământ printre sau chiar lângă noi. Ulterior, majoritatea acced mai departe. Am întrebat o persoană apropiată, pe Lidia, de ce nu am avut această deschidere și conștientizare atunci când trăiau părinții, de ce tocmai acum... Și mi-a răsuns simplu, pentru că acum ei mă ajută de ACOLO ca eu să ”văd” mai bine. Tata și Marica au plecat la fix șase luni distanță unul de altul. Tata mereu glumea spunând ”să vezi că nu se lasă, mă ia după ea...” Mai în glumă, mai în serios, așa a fost. Oricum, unul fără altul nu puteau forma un întreg. Ceea ce de fapt vreau să spun este că timp de 40 de zile la unul și apoi 40 de zile la altul simțeam în casă, și în special în camera mea, o prezență. O simțeam în câmpul energetic. După cele 40 de zile a dispărut această senzație.

Ligia Beatrice Vasilescu

Va urma...

Scară la cer... (24)



Furia 

   A început într-o noapte și au urmat și alte seri la rând...Ușa de la dormitorul din capătul holului era închisă cu putere, trântită de perete... nu se vedea nimic ...cine face aceasta, de ce așa zgomot? Simțeam un câmp energetic plin de ...furie. Încep să cercetez ce este ... Imediat am aflat răspunsul. O mătușă, Georgeta, din București suferise un accident de mașină. Și ... a murit. Se afla în mașină cu sora și băiatul acesteia, undeva la periferia Capitalei României, dar numai pentru ea acest accident a întrerupt brusc firul vieții. Avea un apartament superb pe Turda, una dintre cele mai râvnite străzi din sectorul 1 al Bucuresștiului. Serviciu, de asemenea, foarte bun. Iubită de părinți. Avea totul de la viață... Dar se pare că destinul avea să fie unul trist. Am înțeles că nu știa de ce se afla prinsă între două lumi, pentru că acolo era. De aceea se manifesta cu furie... Mă bucur că a venit la mine, cel puțin eu am reușit să o îndrum. M-am rugat pentru ea să își găsească liniștea acolo unde este acum. I-am spus simplu să meargă spre lumină...Și astfel am simțit că a plecat mai departe, în drumul ei care continuă, desigur, spre cer.




Copilul cu bila... 

   Deasupra apartamentului nostru se află serviciul. În week-end nu lucrează nimeni. Cu toate acestea, sâmbăta sau duminica noaptea o bilă de fier se plimbă pe podea de la un capăt la altul al camerei. Am auzit nu numai eu, ci și soțul meu. De fiecare dată urca, deschidea, anula alarma, căuta să vadă ce este...și desigur ... nu era nimic evident. De câteva ori chiar și serviciul de Pază s-a autosesizat. Nu era nimeni. Apoi am aflat că un copil din lumea paralelă cu noi are o bilă de fier cu care se joacă. Mi-am amintit de jocurile de demult, cam de pe aceeași vreme cînd copii se jucau cu o roată, sper că revedeți în memorie astfel de imagini pentru că au fost cândva...



Bărbatul în costum sportiv 

   Mi-am pierdut portofelul ... cu carduri din România și nu numai ... Ultima mea amintire legată de acesta este că îl folosesc în casă. Apoi dispare. Intereant este că s-a oprit filmul amintirii într-un anumit punct. De acolo nimic nu îmi aduc aminte. Știu bine că eram foarte obosită... Am rugat un om extraordinar, Andrei, care m-a ajutat și anterior, într-un moment greu al vieții mele, să vină să vadă ce s-a întâmplat cu portofelul. Fiind în mașină, de la capătul străzii a întrebat: ”Ce este cu casa aceea?” Întrebarea era despre casa noastră... Trecând pragul casei întreabă: ”Ce este cu casa?” Nu înțelegeam de ce... apoi el singur, Andrei, a spus că aici ”vine și pleacă un bărbat într-un costum sportiv...” Am întrebat dacă este bine sau rău... Andrei a răspuns că este bun, a murit într-un accident, aici oamenii s-au purtat frumos cu el, s-a simțit bine aici, de aceea revine... Și da, mai este un copil... care vine și pleacă... Eu am înțeles abia astăzi că de fapt eu sunt cea care face legătura între cele două lumi. Atunci când conștientizezi aceasta nici nu pot să descriu ce sentiment extraordinar cuprinde sufletul. Și acesta este abia începutul la lunga mea scară spre cer...

 Ligia Beatrice Vasilescu

Va urma...

Scară la cer... (23)


Vocea 

   Unii oameni aud voci... Și imediat sunt trimiși - unde? La psihiatrie, desigur... Diagnosticul este evident. Noapte...vis... Pierdusem nu unul, ci ... trei părinți, ultimii doi la interval de șase luni unul după altul. A fost și este greu ... să depășesc aceste momente. Cred că ține de uman faptul că mă gândesc că multe puteam să fac și nu am făcut... pentru a-i păstra mai mult aici pe Pământ, lângă mine.. Și desigur că lacrimile încep să curgă ... sufletul se simte sfâșiat de durere... În visul meu, după plecarea lui tata, am auzit o voce îndepărtată, într-un plan nu doi, ci trei, de undeva departe, care spunea – ”nu plânge, nu plânge...” După acea noapte, de fiecare dată când vreau să plâng aud vocea și mă opresc imediat așa că nici măcar nu mai îndrăznesc să ... plâng.
   Și apropo de voce pentru că aceasta este tema de azi, în ziua morții tatălui, soțul meu curăța pește în bucătărie... La un moment dat intru și eu în această încăpere și îl întreb pe soț: ”Ce ai spus că nu am auzit exact...” Soțul întoarce capul mirat spre mine și spune, oftând, retoric, parcă: ”Ce, iar auzi voci? Nu AM SPUS NIMIC!” Ca o concluzie aș vrea să spun că nu înțelegeam nici eu ce se întâmplă cu mine de 20 de ani încoace. Cu părere de rău a trebuit să treacă peste mine foarte multă suferință și durere să îmi dau seama de adevăr și realitate. Acum știu cine sunt, de unde vin și unde voi merge mai departe... Imediat după ce l-am pierdut pe tata au început întrebările să dea năvală peste mine. Au trecut fix patru luni și acum știu toate răspunsurile de care aveam nevoie. Sufletul meu este liniștit. Și visele cu semne de la cei dragi aproape că au încetat. Cred că au plecat mai departe... Cred că Dumnezeu le-a dat o misiune. Cred și știu că sunt la Dumnezeu. Știu că au fost suflete pure, curate, nobile și sunt acolo unde trebuie să fie, adică – ACASĂ.

Ligia Beatrice Vasilescu

Va urma...

Scară la cer... (22)




Covorul 

   Tata Filip iubea glumele. Orice greutate oricât de mare ar fi fost o depășea cu zâmbetul pe buze. Toți cei din jurul lui râdeau de fiecare dată în hohote… A fost adus la spital cu Salvarea având o stare destul de gravă, fizic vorbind, și cu toate acestea ce credeți? Făcea glume… pe seama medicilor, asistentelor, a tuturor celor din jur. Și el însuși râdea , de se zgâlțâia până și abdomenul lui masiv fiind un om înalt de 1,85. Colegul meu, Ion, care era alături de mine, la Secția de internare, îi spune nedumerit tatălui meu, cu o grimasă firavă în colțul gurii: ”Cum domnul Filip dumneavoastră mai puteți glumi?” Tata îl privește în ochi și imediat îi răspunde: ”Eu și înainte să mor o să mai fac o … glumă!” Nu am fost lângă el în momentul acela, dar visele mele au demonstrat că și acolo unde este acum el, când poate, dacă i se permite, face glume. Cred că este felul lui de a-mi arăta că ”DA”, ”există viață dincolo de moarte! Iar el trăiește acolo!”
   Într-unul din vise simțeam că îmi spune o glumă, dar mi-a fost cam greu să o înțeleg, în sensul că textul pentru mine era indescifrabil. Important este că am simțit că era o glumă venită din partea lui. Dar cel mai recent caz este legat de un covor, așa cum este și titlul povestirii de azi. Săptămâna trecută am mers la tata acasă pentru a face curățenia de primăvară. Am scos covorul din sufragerie și l-am lăsat afară, la aerisit. Acolo a rămas podeaua goală, fără covor. Noaptea visez că merg la căsuța lui și … surpriză … văd covorul meu din sufrageria mea de acasă la tata, în camera lui de zi, adică sufrageria lui. Și mă întreb dintr-o dată : ”Cum? Cum a ajuns aici covorul meu?” Întorc privirea într-o parte, privesc din profil și simt că undeva din spate, pe partea dreaptă a umărului meu, se afla conturată silueta energetică a tatălui meu. Îi simțeam prezența și într-un fel, respirația… Atunci imediat mi-am spus – ”A, tu, tată, ai făcut asta… e gluma ta… înțeleg… cred că ai vrut să spui ceva de genul – ai luat covorul meu, lasă că îl iau și eu pe al tău…”

Ligia Beatrice Vasilescu

Va urma...

Scară la cer... (21)




Crucea de foc 

   Era seară și mă aflam în vizită la colega mea, Teodora, într-un cartier îndepărtat al Bucureștiului. Obosită, mă întind pe canapeaua ei din sufragerie. Ea se așează la picioarele mele, în partea dreaptă a patului. Se uita la televizor. În cameră era o lumină vagă, galben muștar. La un moment dat, într-o stare de semi-adormire, deschid ochii și văd pe fruntea Teodorei o cruce de foc. Marginile crucii ardeau cu un foc stălucitor, galben aprins, aproape orbitor. Mă simțeam ca într-un basm unde, după cum știți, se spune, pe drept cuvânt, că ”la soare te poți uita, dar la dânsa ba”. Așa simțeam și eu... Închid ochii și merg cu odihna mai departe, pe drumul meu... Văd un bărbat cam la vreo 30-35 ani, care aplecând capul cu toată fața se uita la mine. Privirea lui pătrundea adânc în sufletul meu să vadă cine sunt... Mă gândesc în acel moment că este un vis, poate... Dimineața, Teodora îmi spune: ”Știi, aseară am văzut o umbră aplecată, asupra ta, care te privea...”   Au trecut ani și ani de atunci și zilele trecute, spre surpriderea mea, am aflat că există un astfel de om, exact ca în visul meu sau ce a fost atunci în seara aceea... Și se ocupă de măsurarea câmpului energetic la un Institut de biofizica, în Ucraina... Ce a însemnat aceasta, numai bunul Dumnezeu știe!



  
Tabloul

   O zi de primăvară, cu soare… totul revenea la viață, după o iarnă grea și geroasă. Teodora, colega mea de serviciu, de care mă apropiasem în ultima perioadă, îmi spune, într-o dimineață: ” Hai cu mine la casa părinților mei de la țară, lângă Buzău, mergem cu șoferul redacției noastre…”. Ok, am plecat din București încet, încet… Mă gândeam că ne vor întâmpina părinții Teodorei și când colo ne aștepta o casă goală, părăsită… Pe un perete se afla doar un tablou cu părinții Teodorei, plecați de mult din viață… Doi oameni, bărbat și femeie, respectiv soț și soție, trecuți de 40 de ani, cu fețe luminoase, frumoși, cu ochi mari, pătrunzători… Am înconjurat casa, în spatele căreia se afla o livadă cu o diversitate de pomi fructiferi, toți înfloriți și frumos mirositori, un colț de Rai aici pe Pământ. O excursie de vis… M-a întrerupt din visare Teodora când mi-a spus: ”Hai la cimitir, la mormântul părinților mei”… Ok, hai…Găsim cimitirul, intrăm pe poarta principală, dar Teodora dintr-o dată îmi spune: ”Știi, nu am idee unde este mormântul…!” Nici nu a terminat bine fraza că eu îi răspund : ”Stai că te duc eu acolo!” Și am dus-o exact la locul unde își aveau odihna de veci părinții Teodorei… Pașii mei se îndreptau spre locul căutat de parcă nu îi duceam eu, mergeau singuri… Au trecut mai mult de 20 de ani și încă mai văd, atunci când închid ochii, tabloul de pe peretele casei părăsite, ai cărei pereți erau triști și goi…

Ligia Beatrice Vasilescu

Va urma...

Scară la cer... (20)



Sfântul Nicolae

Săptămâna trecută am simțit cum un câmp energetic negativ se abate asupra activității noastre. Aici ca o paranteză aș vrea să spun că din momentul în care am început să scriu ”Scara la cer” eu, personal, m-am schimbat mult… am început să simt mai puternic vibrațiile… pozitive sau negative, de la oameni sau fapte. Întotdeauna am simțit când intram într-o încăpere dacă acolo este câmpul curat sau nu… Explicațiile pe înțelesul meu le-am primit acum… după mai bine de 20 de ani… Revenind la faptul că ni se puneau piedici în activitate vreau să povestesc că pentru prima data în viață nu am intrat în panică, dar am început să mă rog, un fel de meditație personală. Am închis ochii, m-am întins în pat, ziua în amiaza mare, pe la ora două… Întrebam – ce să fac Doamne ? Au trecut nici cinci secunde și am vizualizat imaginea Sfântului Nicolae, ca într-o icoană… Atunci am înțeles că trebuie să mă rog la Sfântul Nicolae. Era nevoie de o minune pentru ca activitatea mea să meargă mai departe. Am apelat la rugăciunea Sfântului Nicolae și a doua zi s-au găsit soluții care au demonstrat că totul era simplu, deloc complicat…așa că totul s-a rezolvat ca printr-o minune…

Ligia Beatrice Vasilescu

Va urma...

Scară la cer... (19)



Trei, număr divin? 

Trei... să fie aceata un număr divin ?... Primul exemplu care îmi vine în minte este legat de cele trei degete cu care ne facem cruce... Ne rugăm la trei – ”Tatăl, Fiul și Sfântul Duh”... Exemplele ar putea continua...
Ce vreau să spun astăzi este că Dumnezeu a hotărât ca tatălui nostru Filip să i se nască trei suflete divine – Gabriel, Laurențiu și eu... A trebuit să plece tata dintre noi, ca să putem să ne descoperim unul pe altul... să descoperim acest triunghi dat de Creator. Și am rămas pe gânduri mai ales că, nu întâmplător, trei persoane apropiate mi-au spus o constatare înțeleaptă: ”este foarte rar cazul în care se nasc într-o familie trei ființe alese de Dumnezeu... toți trei aveți calități și inspirație divină...”
    ...Am avut un vis unde eu, puternică am spus – ”mai departe Doamne, dacă vrei să iei pe cineva din famila mea, ia-mă pe mine! Mie nu mi-e frică și știu că unde voi pleca este ... acasă!” Nu știu de unde această forță interioară, pentru că în realitate știam că îmi este frică, dar poate a dispărut... Cert este că din acest moment, în care am fost fermă, coșmarurile mele au încetat. Și de aici am înțeles că trebuie să dăm dovadă de tărie de caracter, aici, acum, dar și în viața de dincolo...

Ligia Beatrice Vasilescu

Va urma... 

Scară la cer... (18)



Oameni îngeri

   Vi s-a întâmplat oare să vă ajute cineva pe stradă, într-un magazin, la un ghișeu...oricând și oriunde...fără să cereți ajutorul? Da, mi s-a întâmplat, cred că acesta este răspunsul fiecăruia dintre noi. Așa am ajuns la concluzia că există aici, pe Pământ, cu noi și printre noi, oameni îngeri. Nimic nu este întâmplător. Totul este calculat. Când ne naștem, cu cine ne întâlnim, de cine ne despărțim, cum alegem alt serviciu sau cum și când ne duc pașii în altă țară, alt oraș... alți oameni, necunoscuți, dar pentru care avem senzația că îi cunoaștem de ani și ani. Întotdeauna am avut sentimentul că noi oamenii suntem așezați pe o tabla de șah – unii sunt cai, alții împărați sau regine și unii ... nebunii de ce nu? Cineva, mai presus decât noi, ne mută pe această tablă de șah, unele piese le elimină pe celelalte, cineva pierde, cineva câștigă și jocul se repetă iar și iar...

   În acest week-end am fost la Iași. Aveam o pornire pe care nu am mai simțit-o niciodată. Cum tușea cineva, eu scoteam din geantă o bomboană mentolată și o ofeream...”uitați cu aceasta veți scăpa de tuse...” Înainte de a materializa această pornire a mea și eu tușeam, după ce am oferit bomboane în stânga și dreapta și tusea mea a luat sfârșit...

Ligia Beatrice Vasilescu

Va urma...

Scară la cer... (17)



Costumul ”cafeniu” 

Un bărbat înalt, de peste 60 de ani, într-un costum ”cafeniu”, adică un maro deschis. Modelul clasic, vechi, nu îl vedem la prea mulți oameni azi. Trecea pe la noi prin casă, în drumul lui… După ceva timp aflu că a murit vecinul din casa alăturată, anul trecut, în luna octombrie. Natalia, care lucrează cu noi și căreia îi povestisem despre costumul ”cafeniu”, vine într-o zi, alergând într-un suflet, să îmi spună: ”Știți, doamna Ligia, pe gardul vecinei stă așezat un costum cafeniu, veniți să îl vedeți…” A doua zi, mergând pe drum dau față în față cu vecina mea, un suflet extraordinar de pozitiv. Întreb vecina, soția îndurerată, care acum își împarte viața între biserică și cimitir, dacă soțul avea un costum ”cafeniu” (aici unde trăiesc acum culoarea maro înseamnă cafeniu). Și spre surprinderea mea, ea spune ”da”, cu ochii în lacrimi, și imediat mă cuprinde în brațe și îmi spune: ”Nici nu știam ce vecină credincioasă am!” …



Găleata cu apă… 

Înainte de a începe acest nou episod, mă voi întoarce la o poveste spusă de mine anterior. Episodul în care făceam referire la mătușa Nina, refugiată din Basarabia, căsătorită cu un român, pe jumătate saș, stabilită la București, care a plecat dintre noi cu mulți ani în urmă. Precizarea finală, în cazul mesajului primit de la ea, este foarte importantă. Am scris că mi-a arătat, desigur, în vis, că acolo unde este acum, ea are grijă de un copil. Era foarte bucuroasă, entuziasmată chiar, de faptul că îngrijește o fată… Ea urca, în vârful unui deal, unde se afla o casuță, cu o găleată plină de apă proaspătă de la fântână. Interesant este faptul că aici, pe Pământ, mătușa nu a avut copii și mai mult decât atât, ea și-a dorit foarte tare să aibă… o fată…

Ligia Beatrice Vasilescu

Va urma...