Încă o treaptă spre jumătatea mea…
Am încercat oarecum cronologic să povestesc… Nu este ușor pentru că năvălesc informațiile, amintirile, semnele, unele peste altele, câteva venind mai repede ca celelalte… Dacă îmi amintesc bine, de Sfântul Andrei, fetele visează ursitul. Trăiam singură într-un apartament închiriat. Era de fapt momentul (re)descoperirii credinței în divinitate, undeva în interiorul meu, într-un lăcaș închis cu lacătul. Atunci când mi-am pierdut mama, la doar 13 ani, am spus că nu, nu există Dumnezeu. Dar, după zece ani, la aproape 23, ultimul leu din buzunar îl dădeam pe o lumânare la biserică. Cineva parcă mă dădea afară din casă și îmi ducea pașii la bisericuța de lângă mine. Veneam optimistă acasă, cu bucurie în suflet, chiar dacă nu aveam nimic de mâncare. Nici foame nu simțeam, eram cuprinsă doar de liniște și pace sufletească. La puțin timp după întoarcerea mea de la biserică, de fiecare dată apărea, într-un fel, mâncare. O vecină bătrână, pe care nu o cunoșteam, bătea la mine în ușă și spunea – ”uite, mamă am scos din cuptor prăjituri calde și ți-am adus și ție…”.
Altădată, colegi de serviciu, soț și soție, au batut la mine la ușă cu o oală mare de ciorbă rugându-mă să le dau voie să folosească aragazul meu și așa mâncam și eu o farfurie de mâncare… Dar nu sufeream deloc, totul era natural și pozitiv, în sufletul meu desigur. Era perioada desprinderii de părinți, tata se recăsătorise cu Marica, care din punctul meu de vedere, privind azi înapoi, realizez că ea era jumătatea lui cu care trebuia să se întâlnească aici pe Pământ. Maricuța a venit la mine unde stăteam și pe ascuns mi-a pus busuioc sub pernă. La plecare mi-a spus să nu îl iau de acolo, că o să-mi visez ursitul. Am zâmbit, m-am întins în pat și gândul meu a fost: ”Doamne, te rog, numai din cei pe care îi cunosc să nu visez vreunul, chiar nu îmi place niciunul dintre ei…” Dimineața surpriză – îmi aduc aminte o față, un pardesiu negru, cam uzat, din piele, lung, cu o curea la brâu ce se încheia într-o cataramă… Acum am realizat că semăna cu pardesiul pe care îl purtau naziștii… Un model vechi, ciudat, cine să fie? Era sus pe un deal și a întins mâna spre mine să mă ridic și eu sus, pe acel deal… Visul s-a terminat și nu știam dimineața dacă am urcat sus, așa cum mă invita mâna întinsă spre mine…
După câteva luni bune, spre toamnă, aflându-mă într-o deplasare de serviciu am întlnit…pardesiul. Acesta mi-a atras atenția. Era exact ca în visul meu. Au trecut câteva luni și ne-am căsătorit. În toamnă ne-am cunoscut și în ianuarie, în iarnă deci, ne-am căsătorit. Nu era dintre cunoscuții mei și da, am urcat dealul, deși în visul meu finalul nu era bine evidențiat. Între timp, această jumătate a mea, aflată la sute de kilometri depărtare de mine, în altă țară, stătea în fața unei fântâni arteziene într-un parc central și se gândea – ”Doamne, trimite te rog pe cineva în viața mea”… și m-a trimis pe mine…Întâlnirea a avut loc la jumătatea drumului… Aceasta pentru mine a fost și este dovada că într-adevăr Dumnezeu aruncă pe Pământ două jumătăți de măr care trebuie, într-un fel sau altul, să se întâlnească pentru a forma mărul complet, întreg, așa cum a fost el creat initial de mama natură.
Ligia Beatrice Vasilescu
Va urma...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu