Scară la cer... (16)



Mama sursa... acasă!

   Am să fac referire, azi, la visul dintr-una din nopțile trecute. Tata, Filip ... acolo, de fapt, dincolo. Au trecut mai mult de 50 de zile de când aplecat dintre noi. Îl linișteam mereu spunându-i ce este moartea, spunându-i așa: ”Tată, se deschide o ușă și se închide alta. Treci dintr-o încăpere în alta, singura diferență este că nu mai poți se te întorci... în camera de unde ai plecat, unde s-a închis ușa...”. Vorbim de locul unde se află și îi spun: ”O să vin și eu mai târziu unde ești tu acum...la mama sursă, acasă. I-am repetat de trei ori, ”o să vin cândva acasă, acasă, acasă...” Îmi venea să merg să îl îmbrățișez, dar între noi era un spațiu cam de un metru, ca o ceață deasă... Și m-am gândit – ”cred că nu se cuvine să îl îmbrățișez”. El, însă, stătea neclintit, se uita la mine și nu spunea nimic, privea într-un fel mirat. Îi transmit telepatic: ”Cum, tu nu știi că acolo unde ești, este acasă? Cum de nu știi asta, doar ești acolo!” Vreau să închei cu faptul că nu am citit nicăieri despre ”mama sursă și acasă”. Nu am idee de unde vine această credință a mea, nedescoperită până acum.
   Ziua am plecat la bancă să lucrez și aceasta este situată într-un fel de mall, dar mai mic... Merg în această clădire de șase ani și întotdeauna am văzut aici numai oameni tineri, niciodată bătrâni... Am urcat la ultimul etaj cu directorul meu adjunct, Alexandru, să bem un ceai. Când coboram scările rulante, la etajul doi, în mijlocul holului, un bătrân, care părea că stă și așteaptă, cam de vârsta tatălui meu, privea fix la mine... Îl întreb pe Alexandru: ”NU ți se pară că seamnă cu tata?” la care Alexandru răspunde: ”Seamănă...”.

Ligia Beatrice Vasilescu

Va urma...

Scară la cer... (15)



Maximilian 

   Pentru că am vorbit anterior de fiul cel mic, acum voi face referire la primul meu născut, Maximiliam. Era Paștele și mă aflam în biserică. Mi-am pus o dorință – ”să am un copil”. Și au trecut nouă luni și iată că a venit. Am trăit o experiență unică, extraordinară, la nașterea lui. Interesant este că am plătit să mi se facă anestezie epidurală și chiar mi-a fost făcută de către medicul anesteziolog al spitalului. Am stat în travaliu de la ora șase dimineața până la ora 16.00. Imediat ce m-am urcat pe masa modestă de nașteri, într-un spital simplu de stat, medicul a dat ordin: ”Scoateți-i imediat anestezia, că nu înțeleg nimic!” Nu putea, oare, sărmana doctoriță ginecolog să spună de la început că nu știe să asiste nașterea sub anestezie? Mi s-a facut o injecție după care au început durerile, în valuri, una după alta... Repetam într-una: ”Nu este adevărat! Nu este adevărat!” Doctorița mea se cățărase pe o masă, legăna picioarele, ca într-un balansoar, și răspundea, indiferentă la tot ce era în jurul ei: ”Ba este adăvărat, foarte adevărat!”.
   Și de parcă acesta nu ar fi fost de ajuns, un instalator cu o geantă veche, plină cu instrumente, având și o cheie în mână, intră pe neașteptate, brutal, împingând ușa de perete, și întrebând: ”Unde e țava spartă?” În acest context am început să simt cam ce simte și copilul care urma să se nască... Auzeam o apă învolburată, tulbure, unde bebicul înnota. Și simțeam cum acesta, în loc să iasă în exterior, urca, cât mai sus, în interior... O doamnă doctor, necunoscută, care nu avea programare în sala unde mă aflam, vorbitoare de limbă rusă, de la care nu înțelegeam nimic pe atunci, a venit la masa mea și a început să îmi acorde asistență la naștere... Neprogramată, nechemată... Fără ea nu știu ce ar fi fost... așa că astăzi, privind în urmă, îmi dau seama că numai Dumnezeu a trimis-o. Vreau să precizez că doctorița mea era șefa secției, un medic respectabil. Eu am ajutat-o, ca jurnalist, să nu piardă secția deoarece exista un proiect prin care clădirii maternității, un edificiu istoric, vechi, urma să i se dea altă destinație, alta decât cea medicală. După episodul cu nașterea mea respectabila doamnă doctor a pierdut șefia, dar și clădirea. Nu am intervenit în niciun fel. Cred în justiția divină. Cred în efectul bumerang, după cum am mai spus. Faci rău, primești rău. Faci bine, primești binele înmulțit cu zece...

Ligia Beatrice Vasilescu

Va urma...

Scară la cer... (14)




Constantin

   Mai avem câteva zile și trebuia să vină pe lume cel de-al doilea copil al meu. Nu știam ce nume trebuie să alegem pentru el. Mă rog să vină răspunsul, de undeva, de sus... Și a venit sub forma unui vis. Noaptea am văzut, în vis, desigur, un grup de bărbați, toți de aceeați înălțime, îmbrăcați în costume identice, pe dedesubtul cărora se vedea cămașa albă, descheiată la nasturele de sus, cu un rever apretat, călcat impecabil, care dansau în cerc. Și cântau în același timp, pe fundalul unei muzici divine. Auzeam sunetele pe fundal, dar undeva mai aproape, se auzea corul acestor bărbați strigând, cântând: ”Constantin, Constantin, Constantin...!” Mă trezesc dimineața și îi spun soțului – ”Cred că trebuie să aibă numele ... Constantin!” Soțul spune : ”Cum să fie acesta numele unui copil? Nu știu...” Și a rămas întrebarea în aer... La primul copil, Maximilian, a fost ușor deoarece soțul încă din copilărie spunea: ”Dacă voi avea un băiat, acesta se va numi Maximilian”... Iată că la al doilea băiat nu mai știa... nu se gândise că va fi și un al doilea... Singurul lucru care am putut să îl fac, ca o conexiune la acest vis, a fost să aleg ca naș de botez, pentru bebe, un ”Constantin!”, cel mai bun medic dermatolog din oraș și un sufet apropiat socrului meu, Valentin, și familiei lui. Iar numele, Ionuț, a fost hotărât de ziua nașterii lui, de ”Sf. Ioan”.
   Chiar astăzi vorbeam cu soțul și el își amintește de ruda lui, Tuți, care trăia la București, originară din Iași, despre care spune: ”Uite cum zeci de ani, trăind în București, nu și-a pierdut accentul de ieșeancă...”. La care eu completez...” Da și soțul ei, Constantin, ce om extraordinar...o întreagă istorie trăită pe viu... povestea de legionari, Garda de Fier, de Antonescu, regele Mihai și multe, multe altele...” Au trecut mai mult de zece ani de când Constantin a murit într-o garsonieră modestă, la București...  Avea peste 80 de ani... Iar Contantin era bunicul soțului meu, refugiat din Basarabia, la vremuri de restriște... Așa că îmi explic abia acum visul și au trecut doar ... patru ani...

Ligia Beatrice Vasilescu

Va urma...

Scară la cer... (13)




Porumbelul... 

Soțul meu s-a îmbolnăvit. Ne-am adresat la toți medicii posibili și imposibili, din țară și de peste hotare. Analizele bune, nici o cauză medicală. În aceste momente de căutare a cauzei am cunoscut un om extraordinar, Andrei, cu o capacitate extrasenzorială deosebită, dăruită de divinitate, căruia îi voi dedica un capitol special. Un singur lucru exact mi-a spus legat de cazul soțului mei: ”Tu singură o să vezi cine și cum și mai ales cu ce, în vis...” Și așa a fost – unul dintre vise a fost o femeie spunând – ”Iată!” Deschizând palmele, am putut vedea acolo așezat un porumbel alb, care avea o rană la piept, din care curgea sânge... A doua zi când m-am întors de la serviciu soțul îmi povestește: ” știi, astăzi, un porumbel alb se lovea cu capul de fereastră, parcă vroia să intre în casă...” Locuiam la etajul opt al unui bloc cu zece etaje... ”de ce tocmai la opt să se lovească de o fereastră?, a fost primul meu gând... Desigur că am ieșit din boală (soțul meu, astăzi, refuză categoric să privească spre acea perioadă, ca și cum nici nu a existat), cu credință și mulți oameni trimiși de Dumnezeu să ne ajute...Colega mea de presă, Lidia, fiind atunci și ea, unul dintre aceștia, motiv pentru care îi mulțumesc și pe această cale...



Avatar 

Eu, personal, am credința că filmele, și desigur cărțile de la care se conturează acestea, au la bază cel puțin un sâmbure de adevăr. Atunci când a apărut ”Avatar” imediat am înțeles legătura mea, personală, cu visele. Organismul, obligatoriu, trebuie să se odihnească prin așa numitul ”somn”. Dar cred că este mai mult decât atât fiind vorba despre ”avatar”. Și când spun aceasta mă refer la faptul că nu dormim, dar de fapt călătorim. Spiritul umblă liber în lume. Dincolo de cer și pământ. Noapte de noapte plecăm aproape sau ”departe” și dimineața, revenim. Nu de puține ori m-am trezit într-o stare de amorțeală, simțeam că nu îmi pot mișca picioarele. Iar de alte ori, spre momentul trezirii, simțeam ca o zgâlțâială sau electrocutare în tot corpul. Cineva apropiat chiar îmi spunea: ”…dacă nu îți mai intră sufletul înapoi în trup? ” La care eu am răspuns simplu, cu credință … ”intră, intră…” Despre aceasta voi mai vorbi… urmează să reiau această temă și în alte episoade…

Ligia Beatrice Vasilescu

Va urma...

Scară la cer... (12)



Semne de la nașa de botez

Eram la sute de kilometri depărtare de casă și chiar dacă eram într-o casă străină, noaptea o visez pe nașa mea de botez, Dorina, care intra în apartamentul unde trăia fata ei. O văd în apartament cum se îndreaptă, în mare viteză, spre ultima cameră unde o aștepta ginerele. Eram un pic mirată deoarece știam că ginerele ei, fost pilot, aviator, a murit la fel ca și mama mea, la 36 de ani, având, de asemenea, aceeași cauză medicală, rinichii. Dimineața primesc un telefon de la tata care mă anunța că în acea noapte, nașa Dorina a murit. Mă întorc în grabă la București și împreună cu tata și Maricuța mergem la fiica nașei, Liliana, acasă. Imediat ce am intrat în apartamentul cu trei camere al nașei tinere, Liliana, situat la parterul unui bloc din sectorul doi al Capitalei României, am retrăit, în întregime, visul. Mi-a atras atenția imaginea unei combine stereo așezată chiar în prima camera de la intrare, respectiv sufrageria. Era exact așa cum am văzut-o în vis… Și mai mult decât atât, am aflat că acea camera unde am visat pe nașa că intra, era camera preferată a ginerelui, plecat demult dintre noi…


Tata socru… 

Cele trei istorioare sunt despre una și aceeași persoană – socrul meu. Un înger pe Pământ. A avut parte însă, aici, pe planeta noastră, de suferință, foarte multă suferință…

• Prima dată în viața mea am fost nevoită să văd zbuciumul ultimelor clipe de viață. Nici la mama sau la vreuna dintre bunicile sau bunicii mei nu am văzut cum și-au dat ultima suflare. La socrul meu trebuia să văd, să simt și într-un fel să înțeleg… Având o boală necruțătoare, cancer la stomac, durerile erau infernale. Cu toate acestea, a avut puterea, în momentul în care l-am luat de mână, chiar dacă se afla în luptă cu moartea, să mă mângâie, ca o consolare… În momentul în care îi scoteau trupul firav, răpus de boală, din casă, eu am căzut pe podea, lângă pat, sfâșiată de durere… Am avut, însă, în acel moment o străfulgerare a unui gând care suna cam așa: ”Tata Valentin, dacă este viață dincolo de moarte, dă-mi un semn te rog…” Și de trei ori a scârțâit parchetul, ca și cum pe podeaua rece de lemn s-au făcut trei pași… Un mers încetișor, ca atunci când mergem în vârful picioarelor, de teamă să nu trezim pe cineva…

• Ne aflam acasă, noaptea, după priveghi, mă trezesc și privesc țintă spre colțul patului. Văd silueta socrului meu, care telepatic mă întreabă ”Dormiți? Am venit să văd dacă sunteți bine...” Eu, mă ridic și întreb, retoric, ”A, dumneavoastră sunteți?!” și mă întind la loc, cu capul pe perna moale. În același timp soțul, care dormea lângă mine, se trezește și el și mă întreabă cu voce tare: ”ce este, ce s-a întâmplat, de ce te-ai ridicat?” Am răspuns în șoaptă – ”Nimic, dormi la loc...” Ce era să spun? Știi, tatăl tău este aici... nu puteam, mai ales că simțeam că nu trebuie să vorbesc despre aceasta și nici nu știu dacă am povestit vreodată, chiar dacă au trecut mai mult de 13 ani de atunci...

• Ne aflam în incinta unui restaurant, la masa de pomenire. Auzeam cum toți oamenii foloseau tacâmurile. Metalul greu lovea farfuriile delicate... Un zgomot care nu poate fi descris în cuvinte. Gândul meu era – ”cum pot oamenii mânca, având atâta poftă, când un om a murit?”...  Deodată, simt ceva greu energetic, direct în ceafă. Din spatele meu aud ... ”Lijia” ... Spun - ”da” și întorc, brusc, capul... Nu văd pe nimeni. Imediat îmi aduc aminte că un singur om îmi spunea așa, numai iubitul meu tată socru, tata Valentin, pentru care zeci de oameni l-au condus, în acea zi, pe ultimul drum.

Ligia Beatrice Vasilescu

Va urma...

Scară la cer... (11)


Veterinarul 

Un alt om deosebit, rudă, de asemenea, cu soțul meu, este nenea Ionică, veterinarul satului. O boală cumplită i-a curmat viața. Repede. Dureros, pentru el și pentru noi toți. Pentru oameni, dar și pentru cele care nu cuvântă. Omul care și-a dedicat întreaga viață animăluțelor și mari și mici din satul lui de baștină, și în plus și din câteva sate alăturate. A apărut în visul meu și mi-a spus că acum îngrijește un cațeluș care are o lăbuță rănită... Ce am înțeles? Că și dincolo de moarte își duce vocația mai departe...



Cine l-a omorât? 

Un alt unchi, altă poveste... Avea o funcție importantă în oraș. Putere decizională, un loc de muncă la care foarte mulți râvneau. Într-o după-amiază fatidică urca scările în grabă, la birou. Cu telefonul la ureche. Așa l-a prins ”moartea”. Stop cardiac. S-a prăbușit pe asftaltul rece al clădirii unde lucra. Să fi fost acela telefonul care a provocat stresul la care inima nu a mai rezistat? Posibil, orice este posibil. Fără să vreau, să știu sau să îmi propun ceva, l-am visat. A venit la mine, ca un fulger, repede și într-o fracțiune de secundă mi-a spus: ”Ei m-au omorât!”... Cine sunt ei, sincer nu am aprofundat și nici nu cred că trebuie. Cred în karma și în efectul bumerang – faci bine se întoarce, facă rău tot se întoarce...



Parașuta 

Am dormit o noapte la o colegă de serviciu, pe când lucram în presa din România. Pe la mijlocul nopții mă trezește un foșnet. Văd balconul si acolo ceva alb, fluturând... ca niște aripi care vroiau să își ia zborul sau care tocmai se închideau, după aterizare. Mă ridic, privesc, văd cele povestite anterior și apoi mă întind la loc răpusă de somn. Dimineața povestesc colegei ce am auzit și m-a trezit. Ea, se uită mirată la mine și îmi spune: ”Știi, am în balcon, parașuta unui aviator, om de știință, ufolog, care stă la mine de ceva vreme, dar nimeni nu a vazut și nu a auzit nimic legat de ea, până la tine... Proprietarul parașutei a dispărut cu un avion pe care îl pilota, într-o anumită cursă pentru care fusese angajat, în condiții misterioase...”

Ligia Beatrice Vasilescu

Va urma...

Scară la cer... (10)


Crucea

   O primăvară caldă, frumoasă. Cerul senin. Înainte de Sfintele Paști, cu foarte mulți ani în urmă, tata mă ia și mergem la mormântul mamei Elena și bunicii Teodora (mama mamei), undeva la granița cu Bucureștiul. Am aprins o lumânare și la un moment dat tata spune: ”Știi, o să tăiem florile acestea așa de lungi de pe mormânt, de fapt chiar ar trebui să le scoatem cu rădăcini cu tot deoarece cresc prea mari...” Abia ce a terminat ideea și imediat auzim și vedem cum se desprinde cuiul de la partea de sus a crucii din lemn de pe mormânt și rămâne înclinată într-o parte... Florile erau plantate de bunica pentru mama, motiv pentru care mama mamei ținea foarte mult la ele...



Gardul

   Eram la casa de vacanță din Nordul Moldovei. Și visez pe tanti Greta, o mătușă de-a soțului, care murise de o bună bucată de vreme. Îmi spune ” nu o să plec de aici până nu o să termine Oleg gardul...” Oleg este băiatul ei, care are peste 40 de ani, și trăiește singur... Mă trezesc dimineața și merg la casa lui Oleg care stă peste drum, nu departe de noi. Surpriză – gardul era făcut pe jumătate iar Oleg îmi spune că mama lui nu a apucat să îl termine... Și nu l-a mai terminat nici el deoarece partea financiară este deficitară, el trăind dintr-o pensie modestă de boală...



Mătușa 

   Sora socrului meu Valentin, Nina, ultima dată când am văzut-o, mă întreba încontinuu: ”De ce eu? De ce eu? NU am omorât pe nimeni, de ce eu?” Nu îmi părea bolnavă, dar la o săptămână după ce am văzut-o, starea sănătății s-a înrăutățit și a fost internată la spital, unde a murit ca un îngeraș. I-a lăsat soțului moștenire un apartament cu o cameră, dar soțul ei nu a vrut să cedeze decât după propriile lui condiții. Desigur că am încercat să îl înțelegem și pe el. Noaptea dormind la unchiul acasă am visat-o pe mătușa Nina care umbla agitată, într-o cameră, dintr-un colț în altul, spunând, telepatic: ”Ia să văd cum veți ieși voi din asta...” Iar următorul vis, tot în apartamentul unchiului, au fost doi bărbați care mă priveau curioși, ca și cum ar fi întrebat ”cine sunt, ce caut acolo...”
   Dimineața am văzut fotografia lor în vitrina bibliotecii din camera unde am dormit...mai târziu unchiul a spus că aceia din fotografie erau frații lui mai mici, care au murit, în două accidente diferite... Un alt vis legat de mătușa Nina este cred, explicația a ce face ea acolo... O casă bătrânească undeva în vârful dealului. Jos, o fântână. Mătușa a umplut o căldare de apă și se întoarce spre mine. În mare grabă îmi spune: ”Nu am timp, trebuie să ajung la fata de care am grijă...” și fuge repede pe scări, la casa din deal...

Ligia Beatrice Vasilescu

 Va urma...

Scară la cer... (9)



Casa de vacanță 

Am cumpărat o casă bătrânească pentru petrecerea vacanțelor noastre, în nordul Moldovei, lângă Prut. Chiar în prima noapte am visat o fotografie. În imagine era portretul unei doamne. Spre surprinderea mea, doamna din fotografie a început să se miște astfel încât o vedeam veselă, simpatică, interesantă. Și mai mult decât atât, fotografia a început să vorbească, spunându-mi: ”Eu sunt Maria, dar poți să imi spui Măriuca”… A doua zi, vecinii și cunoscuții din sat mi-au spus că ”da”, în casa aceea a trăit o doamnă pe nume Maria…



Apariția inexplicabilă… 

De mai mulți ani și Iașiul a devenit orașul meu de suflet. Ca toată lumea, imediat ce am ajuns în Iași, primul gând a fost să-mi iau familia, soțul și cei doi copii, și să mergem la bisericuța unde este găzduită Sfânta Paraschiva. Am intrat, eram debusolați, ne uitam dezorientați, neștiind pe unde să ne închinăm la racla Sfintei Paraschiva. De undeva dinspre altar a venit spre noi o femeie blândă, binevoitoare, imaginea ei asemeni unei călugărițe de la mânăstire, care ne-a dat senzația că este ”de-a casei”. S-a aplecat spre noi să ne audă dorința și apoi, întinzând mâna, ca un indicator, ne-a îndrumat pașii spre locul unde doream să ajungem. Imediat ne-am îndreptat spre moaștele Sfintei Paraschiva. După nici cinci minute am întors capul să văd măicuța care ne-a ajutat, dar ea dispăruse…Au trecut mai multe de trei ani de când avem o reședință și în Iași. Am revenit de nenumărate ori la biserica unde se află așezată în nemurire Sfânta Paraschiva. Niciodată nu am mai văzut măicuța. Analizând acest caz, din curiozitate, am căutat, folosind mai multe surse, imaginea Sfintei Paraschiva. Și încă o dată, spre surprinderea mea, imaginea coincide perfect cu Măicuța întâlnită în biserică, lângă racla Sfintei Paraschiva.

Ligia Beatrice Vasilescu

Va urma...

Scară la cer... (8)



Icoana din vis 

   Trebuia să iau o hotărâre – îmi schimb țara sau nu. Era o decizie foarte grea pentru mine. Era vorba nu numai despre schimbarea locului de trai, dar și despre o altă viață. Printre oameni necunoscuți. Alt loc de muncă. O schimbare totală. Înainte de culcare, mă rog și desigur, întreb: ”Ce să fac, Doamne? Este oare bine să fac acest pas decisiv ?” Noaptea visez pe Maica Domnului cu mâinile strănse, ca și cum s-ar ruga iar din ochiul stâng se prelingea, încet, încet, o lacrimă, care aluneca agale pe obraz în jos… Mă uit la ochii Maicii Domnului și văd că privește spre cer. Privirea ei se îndrepta, printr-o săgeată galbenă, ca o rază de soare, dincolo de nori, unde se distingea un soare roșiatic, frumos, care emana o căldură extraordinară, calmă, liniștitoare… Și o văd că dă din cap, afirmativ, aprobând decizia mea.
   Dimineața, la trezire, analizând visul, mi-am dat seama că trebuie să plec că va fi bine pentru mine. Și așa a fost... A trecut ceva timp și eram deja în noua mea țară. Intru într-o biserică și spre surprinderea mea o văd pe Maica Domnului exact cum am visat-o, într-o icoană…

Ligia Beatrice Vasilescu

Va urma...

Scară la cer... (7)




La Crânguri... 

   Un week-end petrecut departe de lume și agolomerație, în mijlocul naturii, într-o localitate mică, numită sugestiv ”La Crânguri”. Prieteni de familie, un domn arhitect, de 50 de ani, o doamnă pictoriță, de 40 de ani, și fetița lor de zece ani, m-au invitat alături de ei, la căsuța simplă, de vacanță, situată undeva în sudul României.
   O dimineață întreagă petrecută în livadă, dar și în mijlocul unei naturi sălbatice, deoarece totul creștea acolo la voia întâmplării, natural, m-a epuizat fizic. Așa că la amiază m-am întins în primul pat care îmi era la îndemână, chiar în antreul casei. Eram într-o stare de semi-somn și dintr-o dată simt cum o fată tânără, o domișorică, se întinde deasupra mea, la o distanță de jumate de metru în aer, și mă privește profund. S-a aplecat spre mine și mi-a trasnmis, telepatic, desigur, întrebarea ei – cine ești, ce cauți aici? Emana căldură, pozitivitate, senzația de bine. După ce a deschis ochii mari, pătrunzând cu ei în adâncimea sufletului meu, a dispărut... M-am ridicat din pat, am ieșit în curte și eram oarecum blocată.
   Proprietarul casei, domnul arhitect, mă întreabă – ce s-a întâmplat? Cu mare greutate reușesc însă să îi povestesc – ”am văzut o fată, cam de 18-20 de ani, având o bluză încheiată în nasturi, îmbrăcând tot gâtul până sub barbă. Un model foarte vechi... Și se uita la mine...”. Răspunsul domnului arhitect a fost simplu : ”Aaaaaa.... era sora mea care a murit într-un accident la 20 de ani și acela era patul ei preferat”... Nu am întrebat mai mult deoarece nu am dorit să intru în intimitatea acestei familii și așa binevoitoare cu mine, oferindu-mi o vacanță scurtă, dar de rezonanță pentru întreaga mea viață.

Ligia Beatrice Vasilescu

Va urma...

Scară la cer... (6)




O altă lume... 

   La un moment dat, am suferit o cumpănă foarte mare... Era timpul schimbării. Și trebuia să schimb serviciul. Locul meu de muncă reprezenta totul pentru mine. În ziua aceea mi-a fost clar că un capitol din viață mi se închide. Iar eu simțeam că este sfârșitul lumii. După-amiază. Vin acasă și mă întind în pat, sleită de puteri deoarece am plâns încontinuu câteva ore bune. Dintr-o dată simt cum sufletul meu iese din corp și urcă încet spre tavanul casei. Mă văd întinsă în pat și merg mai departe. Un soare puternic, mare, roșiatic, emana o căldură extraordinară. Liniște sufletească. O senzație de bine nesfârșit... În acel moment spun – ”Doamne, ce bine este aici, nu vreau să mai plec, mi-am găsit locul ideal pentru sufletul meu...” În același timp încep să văd ... oameni. Cel puțin cinci rânduri de oameni așezați paralel, la un metru unul de altul, forma așezării lor de un calcul matematic perfect... Toți priveau în jos.
   Și apoi văd de ce – privirea lor era îndreptată spre palmele deschise pe care stăteau deschise cărți...Toți citeau... Ei veneau spre mine, dar eu mergeam printre aceste rânduri de oameni, numai că în sens invers. Dacă ar fi ridicat privirea din cărțile pe care le citeau, probabil, m-ar fi văzut. Numai că erau atât de concentrați cu cititul încât nu aveau nici cea mai vagă idee că sunt acolo. Atunci m-am gândit – ”Da, este tare bine și frumos aici, dar nu este pentru mine...Cum pot să stau aici unde nimeni nu vorbește cu mine și mai mult decât atât, nimeni nu mă vede...”. Cu acest gând m-am trezit... Nu am înțeles niciodată de ce am trăit această iesire din corp într-o stare naturală, firească, bazată exclusiv pe suferința sufletească. Am trăit senzațiile pe care foarte mulți oameni le-au trăit în moartea clinică. Numai că diferența, la mine, a fost nu moartea, ci suferința interioară de o mare profunzime... Sau poate cineva, cu o putere și autoritate foarte mare, a reușit să îmi arate că schimbarea unui serviciu nu este sfârșitul lumii...

Ligia Beatrice Vasilescu

Va urma...

Scară la cer... (5)



Înainte de prima treaptă

Cum s-a materializat idea…
   De fapt cu aceasta trebuia să încep și anume momentul în care am ”vizualizat” prima treaptă sau mai exact cum a apărut ideea care, ulterior, s-a materializat în cele trei cuvinte magice – ”Scară la cer”.
Noapte, somn, vis. Cele mai profunde, relevante și cu mesaj vise au loc dimineața între ora 4 și 6. Ele sunt proaspete, înainte de trezire, le putem ține minte cu ușurință. În plus, între aceste ore există o deschidere a unor câmpuri energetice a celor două lumi paralele. Cel puțin așa am simțit eu. Chiar astăzi am auzit pe cineva spunând : ”visele sunt de la cel rău..., nu le lua în seamă”. Eu, una, nu cred. Nu cred pentru că am dovezi în acest sens, inclusiv dovezi materiale, de natură fizică, științifică, despre care voi vorbi în capitolele următoare.
   Astăzi fac referire la momentul premergător nașterii ideii – ” Scară la cer ”. Este vorba despre un vis – pe cer nori albi, pe un fundal albastru deschis, un cer senin, o imagine ca în desenele copiilor (când le spunem acestora desenați nori și soare). Deodată cineva, ca și cum ar da o draperie de o parte și de alta a ferestrei sau Cortina, la o sală de spectacol, exact așa, acest personaj nevăzut, a dat și norii, în stânga și dreapta. De undeva de sus, mai sus decât norii, am auzit o voce bărbătească, cu un glas ferm, dar melodios, care spunea așa : ”voi, oamenii nici norii nu puteți să îi zgâriați”. Când m-am trezit am realizat sau poate subconștientul meu spunea că acel glas era al Domnului nostru Iisus Hristos. Toată ziua următoare mergeam prin casă și mă întrebam încontinuu ce vrea să însemne aceasta? Și pe acest fundal, de undeva de departe, un gând îmi străfulgeră mintea și acest gând era simpu, materializat, după cum am mai spus, în numai trei cuvinte – ”Scară la cer”…Cred că avem nevoie de aceasta pentru ca Divinitatea, așa cum este ea structurată, să aibă o părere ceva mai bună despre noi, oamenii, care ne-am îndepărtat de credință, bunătate, pozitivism, și nu din rea voință, ci din cauza goanei nebune după asigurarea existenței de zi cu zi.

Ligia Beatrice Vasilescu

Scară la cer... (4)





Încă o treaptă spre jumătatea mea… 

   Am încercat oarecum cronologic să povestesc… Nu este ușor pentru că năvălesc informațiile, amintirile, semnele, unele peste altele, câteva venind mai repede ca celelalte…  Dacă îmi amintesc bine, de Sfântul Andrei, fetele visează ursitul. Trăiam singură într-un apartament închiriat. Era de fapt momentul (re)descoperirii credinței în divinitate, undeva în interiorul meu, într-un lăcaș închis cu lacătul. Atunci când mi-am pierdut mama, la doar 13 ani, am spus că nu, nu există Dumnezeu. Dar, după zece ani, la aproape 23, ultimul leu din buzunar îl dădeam pe o lumânare la biserică. Cineva parcă mă dădea afară din casă și îmi ducea pașii la bisericuța de lângă mine. Veneam optimistă acasă, cu bucurie în suflet, chiar dacă nu aveam nimic de mâncare. Nici foame nu simțeam, eram cuprinsă doar de liniște și pace sufletească. La puțin timp după întoarcerea mea de la biserică, de fiecare dată apărea, într-un fel, mâncare. O vecină bătrână, pe care nu o cunoșteam, bătea la mine în ușă și spunea – ”uite, mamă am scos din cuptor prăjituri calde și ți-am adus și ție…”.
    Altădată, colegi de serviciu, soț și soție, au batut la mine la ușă cu o oală mare de ciorbă rugându-mă să le dau voie să folosească aragazul meu și așa mâncam și eu o farfurie de mâncare… Dar nu sufeream deloc, totul era natural și pozitiv, în sufletul meu desigur. Era perioada desprinderii de părinți, tata se recăsătorise cu Marica, care din punctul meu de vedere, privind azi înapoi, realizez că ea era jumătatea lui cu care trebuia să se întâlnească aici pe Pământ. Maricuța a venit la mine unde stăteam și pe ascuns mi-a pus busuioc sub pernă. La plecare mi-a spus să nu îl iau de acolo, că o să-mi visez ursitul. Am zâmbit, m-am întins în pat și gândul meu a fost: ”Doamne, te rog, numai din cei pe care îi cunosc să nu visez vreunul, chiar nu îmi place niciunul dintre ei…”  Dimineața surpriză – îmi aduc aminte o față, un pardesiu negru, cam uzat, din piele, lung, cu o curea la brâu ce se încheia într-o cataramă… Acum am realizat că semăna cu pardesiul pe care îl purtau naziștii… Un model vechi, ciudat, cine să fie? Era sus pe un deal și a întins mâna spre mine să mă ridic și eu sus, pe acel deal… Visul s-a terminat și nu știam dimineața dacă am urcat sus, așa cum mă invita mâna întinsă spre mine…
   După câteva luni bune, spre toamnă, aflându-mă într-o deplasare de serviciu am întlnit…pardesiul. Acesta mi-a atras atenția. Era exact ca în visul meu. Au trecut câteva luni și ne-am căsătorit. În toamnă ne-am cunoscut și în ianuarie, în iarnă deci, ne-am căsătorit. Nu era dintre cunoscuții mei și da, am urcat dealul, deși în visul meu finalul nu era bine evidențiat. Între timp, această jumătate a mea, aflată la sute de kilometri depărtare de mine, în altă țară, stătea în fața unei fântâni arteziene într-un parc central și se gândea – ”Doamne, trimite te rog pe cineva în viața mea”… și m-a trimis pe mine…Întâlnirea a avut loc la jumătatea drumului… Aceasta pentru mine a fost și este dovada că într-adevăr Dumnezeu aruncă pe Pământ două jumătăți de măr care trebuie, într-un fel sau altul, să se întâlnească pentru a forma mărul complet, întreg, așa cum a fost el creat initial de mama natură.

Ligia Beatrice Vasilescu

Va urma...

Scară la cer... (3)



Urcăm sau coborâm …

   Treaptă cu treaptă…Uneori visez că fug, urc sau cobor…Am trăit câțiva ani într-un bloc cu zece etaje la bunica Teodora, mama mamei noastre, maia Dia cum îi spuneam noi copiii. Ne jucam zilnic sus, pe terasa blocului, construită solid, cu parapeți înalți, și unde era o ”Mare” de pietricele. În visele mele, liftul în acest bloc niciodată nu funcționează. Și fug, pe scările reci, de ciment rezistent (a rămas neclintit chiar și la cutremurul din martie 77, de peste 7 grade), ținându-mă de bara fixată pe gratiile bine sudate de fier. Fug de bunica. Fugeam în realitate și fug, în continuare, în vis. Dar, după cum am mai spus și anterior, totul s-a oprit după ce am iertat-o pentru tot și pentru toate momentele rămase neexplicate între noi.  
   Trăiam la ea, la bunica Teodora și aveam 13 ani iar frații mei gemeni doar 10 ani când am primit nefericita veste că mama, care era internată în spital, a murit. Mama, Elena, avea pe atunci 36 de ani. În ziua morții ei se pronunțase divorțul de tata. Spun aceasta deoarece noi, copiii am fost întrebați de maia Dia dacă rămânem la ea sau plecăm la tata. Nu știam. La cimitir, însă, în timp ce groparii aruncau cu lopețile lor grele pamântul uscat peste sicriul mamei, o caldură puternică și o lumină caldă m-a luat și m-a dus direct în brațele tatei.
   Atunci am înțeles că hotărârea aparținea mamei care ne trimite la tata. Ea nu mai este, doar el ne-a mai rămas. După înmormântare, am plecat cu bunica Teodora acasă. M-a supărat. A luat o decizie care a adus multă suferință în sufletul meu și am hotarât să nu mai vorbesc cu ea. Am adormit plângând, dar în același pat cu bunica, pentru că acolo îmi era locul. M-am trezit noaptea cu o lumină orbitoare. Era o lună mare, imensă, roșiatică care staționa fix în fața ferestrei. Emana o căldură și o liniște sufletească extraordinară. Aproape că nu există cuvinte pentru a descrie această senzație de calmitate și pace nesfârșită. Teleghitată, hipnotizată am întins brațele spre bunica și am luat-o în brațe. Așa îmi spunea lumina să fac…Să o iert. Să o iubesc indiferent dacă merită sau nu… Acum înțeleg că dincolo de materia pe care noi o putem vedea, sentimentele lumii de dincolo sunt pure, calde, tandre. Acolo este încorporat tot binele din lume, tot pozitivul din toate câte sunt, cele văzute și nevăzute…Au trecut anii și mă gândeam că a ramas ceva neterminat în relația mea cu mama… Gândul meu făcea referire la faptul că atât timp cât a trăit, ea, ca mamă, niciodată nu m-a cuprins în brațe… Și nu a durat mult… a venit noaptea în visul meu și m-a îmbrățișat… Am simțit căldură…și totul a durat parcă o veșnicie. Nu a venit în grabă, a fost totul cât se poate de firesc și natural. Simțeam că vine de undeva de sus, de unde avea ceva de făcut, o îndeletnicire, munca care i-a fost încredințată de către Creatorul nostru, dar am simțit că a avut permsiunea, i-a dat voie… să mă liniștească… Și chiar a reușit pentru că, după aceea, niciodată nu am mai simțit nevoia acestei îmbrățișări de… mamă.

 Ligia Beatrice Vasilescu

Va urma...

Experienta in apropierea mortii



Experienta Anitei Moorjani in apropierea mortii


Ziua in care am trecut dincolo…
“Am avut cancer in faza finala (Limfom Hosgkin) si eram ingrijita acasa. Eram conectata la un tub de oxigen si aveam o asistenta care ma ingrijea 24 de ore pe zi. Insa in dimineata de 2 februarie 2006 nu m-am mai trezit.”
Am intrat in coma. Sotul meu l-a sunat pe doctor care i-a spus sa ma duca de urgenta la spital. Oncologul sef m-a consultat si i-a spus sotului meu ca acesta este finalul si ca toate organele mele interne se opresc. Verdictul a fost ca nu voi supravietui mai mult de 36 de ore. Totusi, oncologul a spus ca va face tot ceea ce este posibil, insa l-a avertizat pe sotul meu ca este extrem de posibil sa nu supravietuiesc, pentru ca organele interne nu mai functioneaza. Acest lucru a fost indicat de faptul ca intregul meu corp incepuse sa se umfle si aveam leziuni deschise pe toata pielea. Mi-au administrat un cocktail de medicamente, m-au umplut de tuburi si mi-au dat oxigen.
Claritatea Constiintei
Credeam ca imi tot pierd constiinta si mi-o recapat in tot acest timp, pentru ca eram constienta de tot ceea ce se intampla in jurul meu. Insa mi s-a confirmat mai tarziu, de catre familie si de catre doctori ca eu am fost in coma in tot acest timp. Am vazut si am auzit toate conversatiile dintre sotul meu si doctori, care aveau loc in afara camerei in care eram asezata, la aproximativ 12 m. distanta pe un hol. Am putut sa verific autenticitatea conversatiilor mai tarziu impreuna cu sotul meu, care a fost socat de acest fapt. Apoi, chiar „am trecut dincolo”, intr-o alta dimensiune, unde am fost complet inconjurata de un sentiment total de iubire. Am experimentat si o claritate extrema a motivelor pentru care aveam cancer, de ce am venit in aceasta viata de la inceput, ce rol a jucat fiecare membru al familiei mele in viata mea, in marea schema a vietii si in general cum functioneaza viata. Claritatea si intelegerea pe care le-am obtinut in aceasta stare este aproape de nedescris. Cuvintele par sa limiteze experienta – am fost intr-un loc unde am inteles cat de infinit mai mult este dincolo de perceptia noastra a lumii tri-dimensionale. Am realizat ce dar este viata si ca eram inconjurata de fiinte spirituale iubitoare, care erau intotdeauna langa mine, chiar daca eu nu stiam de existenta lor.
Darul vietii
Iubirea pe care am simtit-o era coplesitoare si din aceasta perspectiva, stiam perfect cat de puternica sunt si am vazut in mod clar posibilitatile uimitoare pe care noi ca fiinte umane le putem atinge in timpul vietii fizice. Am descoperit ca scopul meu ar fi sa aduc „Raiul pe Pamant” folosind noua intelegere si sa impartasesc aceasta cunoastere si cu altii. Totusi am putut alege intre a ma intoarce la viata sau sa merg inainte catre moarte. Am fost facuta sa inteleg ca nu imi venise inca timpul, insa ca am intotdeauna posibilitatea de a alege si ca daca aleg moartea atunci nu voi mai putea experimenta o gramada de daruri pentru restul de viata care ar fi ramas daca as fi ales viata. La inceput, nu mi-am dorit sa ma intorc, pentru ca aveam un corp extrem de bolnav si nu vroiam sa ma intorc in acest corp al carui organe interne incetasera sa mai functioneze, plus leziunile deschise de pe piele. Insa se pare ca am devenit aproape instantaneu constienta de faptul ca daca aleg viata, corpul meu se va vindeca extrem de repede. Iar diferenta nu s-ar vedea in luni sau saptamani, ci in decurs de cateva zile!
Apoi am inceput sa inteleg cum incep bolile la nivel energetc inainte de a apare la nivel fizic. Daca as fi ales sa raman in viata, cancerul ar fi disparut din energia mea, iar coprul fizic s-ar fi recuperat extrem de rapid. Apoi am inteles ca atunci cand oamenii se trateaza cu medicamente pentru boli, acestea elimina boala doar din corpul fizic, insa nu si din energie, asa ca boala revine. Am realizat ca daca ma intorc, as face-o cu o energie extrem de sanatoasa. Apoi corpul fizic s-ar fi aliniat foarte rapid si permanent la conditia energiei mele. Am inceput sa fiu constienta ca acest lucru se aplica in orice caz, nu numai in cazul bolilor – probleme fizice, psihologice etc. Am devenit constienta ca tot ceea ce se intampla in viata noastra este dependent de aceasta energie din jurul nostru, creata de noi. Nimic nu era real – noi am creat imprejurimile, problemele etc. in functie de tipul de energie. Claritatea cu care am simtit modul in care primim ceea ce primim era fenomenala! Totul se leaga de modul in care noi suntem din punct de vedere energetic. Cumva am stiut ca voi vedea aceste „dovezi” direct daca ma voi intoarce in corp. Parea ca baleiam intre cele doua lumi, aceasta lume fizica si partea cealalta, insa de fiecare data cand treceam in „partea cealalta”, parea ca intru tot mai profund si ca experimentez tot mai multe „scene.” A fost una dintre ele in care am vazut cum viata mea a atins toti oamenii din viata mea – era precum o tapiserie si am vazut cum am schimbat viata tuturor celor care traiau in apropierea mea. Apoi am vazut o alta scena in care l-am vazut pe fratele meu intr-un avion, care auzind vestea ca urma sa mor, venea sa ma vada (am verificat acest lucru cand am inceput sa imi revin, iar fratele meu era acolo, tocmai coborat din avion). Apoi am vazut o strafulgerare a fratelui meu si a mea si am inteles intr-un mod anume ca ca era dintr-o viata anterioara, in care eram mult mai in varsta decat el si eram ca o mama pentru el (in viata aceasta el este mai in varsta decat mine). Am vazut ca eram extrem de protectoare cu el. Deodata am devenit constienta ca el era in avion si am simtit ca „nu pot sa ii fac asta acum – nu il pot lasa sa vina si sa ma vada moarta.” Apoi am vazut cum menirea sotului meu era legata de mine si cum a decis el sa vina si sa experimenteze viata aceasta impreuna cu mine. Daca as fi plecat, probabil ca m-ar fi urmat repede.
“Raiul pe Pamant”
Dupa experienta aceasta, m-am recuperat rapid. Doctorii au asteptat sa fiu stabila inainte de a face o biopsie a nodurilor limfatice pentru a cerceta prezenta celulelor canceroase, insa nu au putut descoperi niciun nod limfatic destul de mare pentru a sugera prezenta cancerului (la intrarea in spital corpul meu era plin de noduri limfatice si tumori de dimensiunea unei lamai, incepand cu baza craniului pana in abdomen). Apoi mi-au facut o biopsie a maduvei spinarii, din nou pentru a gasi activitate canceroasa, pentru a ajusta chimioterapia in conformitate cu boala si nu au gasit nicio urma de cancer. Doctorii erau extrem de confuzati, insa au pus totul pe un raspuns subit la chimioterapie. Pentru ca nu au reusit sa inteleaga ce se intampla, m-au pus sa fac test dupa test, iar eu le-am trecut pe toate cu brio, si cu siguranta ca fiecare test m-a facut sa am si mai mare incredere in mine! Mi-au facut o radiologie a intregului corp si pentru ca nu au reusit sa gaseasca nimic l-au pus pe medicul raiolog sa repete testul!!! Din cauza experientei mele, acum impartasesc cu toata lumea faptul ca stiu ca miracolele sunt posibile in viata ta, in fiecare zi. Dupa ce am vazut ceea ce am vazut, realizez ca absolut orice este posibil si ca nu am venit aici ca sa suferim. Viata ar trebui sa fie mareata, iar noi suntem extrem de iubiti. Modul in care am privit viata s-a schimbat in mod dramatic si sunt extrem de recunoscatoare ca mi s-a dat o a doua sansa de a experimenta „Raiul pe Pamant.”

Scară la cer… (2)




Începutul 

           Să dau timpul înapoi este ca și cum aș întoarce ceasul și l-aș potrivi... undeva, demult, în copilărie, la vârsta de numai 6-7 ani. Am avut o boală considerată pe atunci ”boala copilăriei”, adică oreion. Nu era vaccin pentru așa ceva pe vremea aceea. Știu că am avut febră foarte mare. Tata vorbea cu mine dar apoi mă gândeam ce a spus, dacă așa a spus sau doar mi-am imaginat... Cred că de aici a început totul. Acum mă gândesc că probabil am avut o deschidere a unor câmpuri energetice, necunoscute, dar care fac legătura directă cu lumea de dincolo. Dincolo de materie, de ceea ce simțim și de ceea ce vedem și chiar dincolo de limitele înțelegerii umane.
          Scriu și adun astfel de momente cu gândul de a-mi demonstra mie dar și întregii lumii că viața continuă chiar și după trecerea noastră în neființă. Au trecut anii și totul a început mai accentuat în urmă cu 20 de ani. Am visat pe bunica, de care mă îndepărtasem deoarece nu îi înțelegeam comportamentul, spunând – ”eu nu am murit, eu mai trăiesc încă... și râdea...” La câteva ore de la trezirea din acest vis, un telefon mă anunța că bunica murise cu o săptămână în urmă. Foarte mult timp am avut coșmaruri legate de ea și acestea au durat câțiva ani. Toate au luat sfârșit când am mers la biserică am aprins o lumânare și am spus că am iertat-o. Într-unul dintre vise era agitată și a spus că mă lasă în pace dacă voi cumpăra un costum tricotat de la un magazin pe care îl văzusem cu o zi în urmă. Am cumpărat costumul și s-a liniștit. Vreau să precizez că ea era croitoreasă la o casă de modă renumită din București și în același timp avea ca pasiune tricotatul. Aceasta este doar o întâmplare. Legătura mea cu cei de dincolo a continuat, desigur, în cea mai mare parte prin intermediul viselor.
         Am primit și primesc mesaje în vis de la apropiați, cunoscuți, dar și necunoscuți. Cele mai profunde mesaje sunt de la cei dragi inimii mele – mama, tata, Maricuța...în vise, dar am putut să îi văd pe unii, necunoscuți și nu numai, și în stare de veghe, aș spune un semi-somn... Așa s-a întâmplat cu 20 de ani în urmă când citeam o frază interesantă într-o carte, care spunea așa – ”dacă suntem puternici, ei, cei din lumea de dincolo ne dau semne”...eu spun, da, sunt puternică este ok să primesc semne și în acel moment ușa camerei mele s-a deschis...M-am speriat, mi-am facut cruce și totul s-a oprit... După câteva ore însă, un bătrânel, semănând leit cu celebrul Einstein, cu mâinile la spate, trecea prin drepul ușii mele și a intrat în bucătărie. Eram singură acasă deși locuiam în acea vreme cu cei doi frați gemeni, mai mici...

Ligia Beatrice Vasilescu

Va urma...

Scară la cer… (1)



Între normal și paranormal

Scară la cer… 

• Primul pas… prima treaptă

Noapte, vis, existență paralelă. Pentru mine una așa este și foarte mult aș dori să știu dacă mai sunt pe undeva oameni ca mine… Aceasta este determinarea cu care am pornit la acest drum, al peniței, al scrisului, al ideilor așternute pe coala albă de hârtie. Cuvintele ”Scară la cer” au venit de undeva departe de mine, dincolo de ce sunt eu, dintr-un subconștient care dictează, uneori, ce să facem, încotro să ne îndreptăm pașii, unde să mergem sau unde să ne oprim…Auzind aceste cuvinte fiind într-un dialog eu cu mine însămi nu am înțeles imediat sensul lor… dar în următoarele ceasuri și zile, da, am înțeles mesajul. El este simplu, cât se poate de simplu. ”Cât trăim trebuie să ne construim, noi oamenii, o scară… o scară la cer”. Pornind de la această idee am să vorbesc în mai multe episoade despre experiențele mele, mesajele primite, dialogul sau monologul, călătoria în lumea de dincolo… toate în 99 la sută din cazuri … prin intermediul visului. Voi încerca să aprofundez existența paralelă cu interviuri, povestiri, declarații ale altor oameni, unii dintre ei, prin natura meseriei având această oportunitate de a primi semne de la cei plecați dintre noi. Ce mi se pare și mie interesant în cazul meu este că nu caut semne cu orice preț, nu am depus eforturi să ajung acolo unde mintea omenească cu greu poate pătrunde…
Totul la mine a decurs cât se poate de firesc, de natural. Totodată, am avut și am norocul să cunosc oameni cu deschidere paranormală dar aceasta în primul rând din curiozitatea de jurnalist care mă caracterizează. Voi vorbi cu ei și despre ei, dar cu permisiunea lor, desigur. Mi-au trebuit 20 de ani ca să mă înțeleg pe mine, să înțeleg primele mesaje, să înțeleg sensul vieții mele, să înțeleg de ce am fost lăsată pe Pământ să îmi îngrop nu un părinte ci trei părinți, bunici, socrul meu iubit, alți oameni dragi, apropiați… Nu mi-am propus… dar de la toți am primit semne…în vis. Ceea ce povestesc unii oameni că văd în moartea clinică, eu am avut și am privilegiul de a vedea în vis. Dacă sunt oameni ca mine tare aș vrea să știu de existența lor. Am avut multe momente grele, cumpene, lacrimi, mii de lacrimi. Întotdeauna m-am întrebat de ce am fost lăsată să merg mai departe…
Acum știu, aveam și eu menirea, ca noi toți dealtfel, să construiesc scara spre cer… Aceasta este doar prima treaptă…Vom parcurge toate treptele împreună…



Viața ne-a fost dată cu un sens, am venit pe lume cu scopul bine determinat de a face ceva, o menire, am primit misiunea de a fi prezenți aici, acum, în același timp material, noi toți, eu și voi... 
Desigur, prima întrebare – care este misiunea mea? Simplu, se rezumă la trei cuvinte – ”Scară la cer”. Aceasta este misiunea mea, dar și a ta. Cât trăim să ne construim, treaptă cu treaptă scara la cer, scara spre cer, locul unde vom ajunge mai devreme sau mai târziu... urmăriți episoadele noastre și haideți să construim împreună această necesară scară la cer,  fără de care viața pământeană nu ar avea niciun sens.

Ligia Beatrice Vasilescu

Va urma...